Cocorii Toamna, când picură norii Şi pretutindeni toate-s nude, Pe cer în şiruri, trec cocorii Porniţi de cum se ivesc zorii Şi-un cântec jalnic se aude. E-un cântec trist de bejenie Ce-l cântă mereu an de an, Şi-auzi povestea-n pribegie Ce şi-o exprimă-n nostalgie A vieţtii... spre un alt liman. Peregrinând în cârduri mari Zburând în unghi cutezător, Se-aşează-n faţă cei mai tari La număr fiind deplini impari Şi rup văzduhu-n pieptul lor. În drumul lung, de obosesc, Din frunte ei cedează zborul, Şi rând pe rând se odihnesc De pacea dulce şi-amintesc Iar cântecul, le spune dorul. Lăsând în urmă plaiuri dragi Şi crânguri şi câmpii bogate, Şi lunci înmiresmate-n fragi Spre ele-aruncă priviri vagi Prin glasuri triste-ndurerate. Ştiind că-n final vor ajunge Pe plaiuri calde, primitoare, Unul în altul, se tot strânge Voinţa lor nimic n-o frânge Mai înde-aproape... fiecare. Continuând nainte drumul, Prin ordine toti şi-armonie, Au zborul egali pân-la unul Şi sunt o pildă, cum niciunul În faţă stând, nu vor să fie. Prin graiul lor necunoscut Ei se-nţeleg, şi-i o minune 'N-al lor insinct ce-i neştiut Cum ori şi care, îi priceput, Prin disciplină, se supune. Ca la un sunet de pe strune Se strâng cu toţii-n repliere, Iar cântecul, pare că spune Că au trecut peste genune, Că prin unire, prind putere. Astfel, ei au putut să reziste Zburând prin lungi călătorii, Mânaţi de doruri fanteziste Peregrinând... ca să existe, Supuşi la multe intemperii. La gândul de a se-ntoarce La pajişti dragi ce au lăsat Să le găsească-n bună pace Răzbate dorul... de-a face Atâta drum în lung şi-n lat. Prin viaţa lor tot peregrină, Plecând şi revenind mereu Mărturisesc calea deplină Şi spun că-n ordinea divină Instinct au dela Dumnezeu! Flavius Laurian Duverna 12 octombrie 2006
sâmbătă, 31 mai 2025