Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, Eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit, Mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe Să merg în ea, tăcut şi umilit. Ce să mai cânt când au venit piraţii Şi apele din matci ni le-au furat, O lacrimă fiinţei mele daţi-i Şi-o s-auziţi de omul scufundat. M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce, Să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea, Nici nu mai am nevoie de o cruce, Mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea. Eu, sclavul trist al harpei mele tristre, Prăpădul întinzindu-se îl văd Şi nu mai e nimic să mai reziste Acestei sinucideri în prăpăd. De n-aş avea puterea diavolească Să inţeleg că totul a căzut, Dar vin heralzii cinici să-mi izbească Scrisorile prăpădului de scut. Prietenii mă ocolosc de frică, Probabil mă consideră ciumat, Eu însumi scriu acum la lampa mică Să nu mă vada cei care se bat. Iubire? Vis de mâine? Regăsire? N-au gizii mei un minim interes Poveşti cu dulci iluzii să-mi inşire Din starea condamnatului să ies. Se pregateşte marele exemplu! Acela, zic Casandrele, sânt eu! Ca un berbec am să mă duc în templu. Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu. Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, Eu, cântăreţul soarelui din nord, De-aicea, dintr-o gaură de şarpe, Rostesc un acatist şi-un dezacord. Ce să mai cânt? Doar calea pin-la gide! Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi? Îmi vine şi a plânge şi a râde Că nu există cale înapoi. Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară Şi ca străini vi-s pruncii, cobitori, Învaţă ei ceva pe dinafară, Dar n-au părinţi, ei au meditatori. Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape ? V-au luat piraţii tot pe vasul lor Şi iată, din aproape în aproape, Noi sântem un pustiu nemuritor. Din harpa mea ridicolă şi tandră Involuntar un cântec fără rang Te cheamă lângă mine, hai Casandră, Săruta-mi gâtul gata pentru ştreang.
sâmbătă, 19 aprilie 2025