Dăruirea Într-o frumoasă dimineaţă Cu soare dulce, în răsărit Suind spre splendidul zenit, O floare, s-a ivit din ceaţă Pe o creangă ce-a-nverzit. Ascunsă-n mugur s-a trezit După-a ei lungă dormitare Din iarna cea odihnitoare - Şi-ncet şi lent, a-mbobocit Sub razele, calde de soare. Şi-a desfăcut corola dulce Şi-a ei prezenţă a chemat Prin al său suflu-nmiresmat, Toţi flutaraşii să mănânce Nectarul bun ce-a adunat. Astfel a vrut să dăruiască Al său meniu bun, delicios Prin gestul, cel mai frumos, Şi mai departe să crească Un fruct aromat şi gustos. Din nou cu drag să-l ofere Şi pe acesta, spre hrănire Prin cea mai sfântă dăruire, Având în sine-o mângâiere Că şi-a-mplinit a sa menire. Astfel aş vrea, să fiu şi eu Ca floarea cea dăruitoare Sub razele calde de soare, Asuns deplin în Dumnezeu Cu fapte bune, jertfitoare! Să-mpart nectarul adunat Cu drag la toţi cei ce îl vor Aşteptându-l cu mult dor, Să crească fructul aromat Spre hrana bună-a tuturor! Să pot să-ajut prin voioşie Pe cei flămânzi şi nevoiaşi Ai lipsei,... zi de zi urmaşi, Şi-n cea mai mare bucurie La ce am, să-i fac părtaşi! Să-nvăţ dela floarea curată Ivită pe creanga cea verde Maxima de mare-ncredere: Căci dăruirea,... niciodată - Prin împărţire nu se pierde. Astfel, îndeplinind menirea Ce ne-aparţine, tot mereu Suind spre-al vieţii apogeu, Vom confirma, că dăruirea E-un atribut din Dumnezeu! Flavius Laurian Duverna 29 martie 2008
sâmbătă, 31 mai 2025