De vă-ntrebaţi cumva, pe unde am dispărut Să ştiţi c-am poposit în liniştea cea verde, Căci primăvara-soră degrabă mi-a cerut Ca sufletul-copil pe aripi să-l dezmierde. Am mers cu pas vioi pe-o margine de zare Unde un cal albastru mă aştepta demult , În jurul meu roiau mici fluturaşi din soare, Iar eu trăiam intens, departe de tumult. M-am odihnit o clipă în cuib fără de nume, O pasăre pribeagă ce cântă-n primii zori, Apoi, o scânteiere veni-ta să mă-ndrume Spre calea de lumină, cea dincolo de nori. Atunci am pus pe umeri o mantie de iarbă Ce mirosea a crud şi-a floare din câmpie, Zefirul am chemat ca tina să-mi absoarbă, Să pot zbura prin lume purtând iubirea vie. De vă-ntrebaţi cumva pe unde sunt plecată, Să ştiţi că hoinăresc prin gândul nerostit Şi vreau acum să-l scriu, bucată cu bucată, Poem-izvor să fie, ce-aleargă ne-ngrădit.
sâmbătă, 31 mai 2025