O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie Bătute-n ea şi soarele-i fereastra La temniţa vieţii. Prin el trece Lumina frântă numai dintr-o lume Unde-n loc de aer e un aur, Topit şi transparent, mirositor Şi cald. Câmpii albastre se întind, A cerurilor câmpuri potolind Vânăta lor dulceaţă sub suflarea Acelui aer aurit. Acolo stă la masa lungă, albă, Bătrânul zeu cu barba de ninsoare Şi din păhare nalte bea auroră Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci În haine de argint, frunţi ca ninsoarea, Cu ochi albaştri cari lin lucesc Şi-ntunecat în lumea cea solară, Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi, Îi mângâi barba lungă, – şi reazim capul De umerii bătrâni cuprinşi de plete. Şi colţuroasa-i roşie coroană, De fulger împietrit, luceşte-n aer Sălbatec. Iar un înger… cel mai blând, Îngenuncheat l-a lui picioare cântă Pe arfa sa şi aerul roşeşte De voluptatea cântecului său… Nu credeţi cum că luna-i lună. Este Fereastra cărei ziua-i zicem soare. Când îngeri cântă de asupra raclei În lumea cerurilor – ele-albesc. Şi nu mai pătrund raze aurite Prin vechi oblon – ci raze de argint Şi pe pământ ajung ţăndări duioase Din cântecul frumos – dar numai ţăndări… Ici în sicriu, sub cel capac albastru Şi ţintuit şi ferecat cu stele, Noi viermuim în mase în cadavrul Cel negru de vechime şi uscat Al vechiului pământ care ne naşte – Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate, Greţoase în deşertăciunea lor. Este un ce măreţ în firea noastră, Dar acel ceva nu din noi răsare, O moştenim de la Titanul mort, De la pământ, în care ne nutrim. În moartea lui e ceva sfânt şi mare, E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă Pentru ce el fu condamnat la moarte. Viaţa noastră e o ironie, Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa De-a fi şi de-a avea singur tot ce este Principiul e de înflorire a ei. În van pământul mort ne-nspiră câteodată Din sântul suc al stinsei sale vieţi Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: Întoarcerea la fire şi dreptate. Noi nu-l pricepem… o-ncercăm adese Dar n-o putem. Făcuţi suntem După asemănarea-acelui mare Puternic egoist, carele singur Îmbrăcat în mărirea-i solitară Ridică-n cer înnourata-i frunte. În van voim a reintra-n natură, În van voim a scutura din suflet Dorinţa de mărire şi putere, Dorinţa de a fi ca el în lume: Unici. Şi această dorinţă, Temei la state, naţiuni şi cauza Războaielor cumplite care sunt Paşii istoriei, acest e… răul. Să nu ne înşelăm. Impulsul prim La orice gând, la orişice voinţă, La orice faptă-i răul. însă Atuncea când ne naştem, răsăriţi Abia din carnea vechiului Titan, Noi suntem buni – până suntem copii. O binefacere ne dă pământul, Nepreţuită-n duioşia ei, El ne permite ca să ne întoarcem Dup-o viaţă vană, zgomotoasă, În sânul lui – în sânul lui şi-al păcii. El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată, Adânc în suflet o dorinţă dulce Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă Ce însemnează şi dacă voim A o pricepe, ea răspunde: pace. Da! pace căutăm fără s-o ştim. Ce n-o luăm de la-nceput? De ce O căutăm în luptă? Căci în lupte Nu e decât victorie pe de o parte, Cădere pe de alta – nedreptate. Şi din viaţa noastră, întemeiată Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună, Şi din ştiinţa morţii – a renturnării În corpul mort, din care am ieşit, Se naşte veşnica nefericire. Suntem copii – etern nefericiţi. Dar în zădar, căci suntem după chipul Şi asemănarea lui. Noi suntem răi Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi Mai ca şi el – dară din neputinţă Se naşte ironia vieţii noastre. În van Titanul mort, ce ne-a născut Binele ni-l voieşte; în zădar Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări Strălucitoare, varii, -mbălsămate, În flori, în râuri, în glasul naturii Ce-i glasul lui, consilii vrea a da. În van. Viaţa, sufletul, raţiunea – Scânteia care o numim divină – Ne face a ne înşela asupra firii Şi-a nu o înţelege… O, demon, demon! Abia-acum pricep De ce-ai urcat adâncurile tale Contra nălţimilor cereşti; El a fost rău şi fiindcă răul Puterea are de-a învinge… învinse. Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut. Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume: El e monarc şi nu vrea a cunoaşte Decât voinţa-şi proprie şi-aceea E rea. Tu ai crezut, o, demon, Că în dreptate e putere. – Nu, Dreptatea nu-i nimic făr-de putere. Cătat-ai aliaţi între titanii Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală, Ai înzestrat pământul cu gândiri, L-ai înarmat cu argumente mari Contra lui Ormuz. Şi el ca tine a devenit rebel, Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge, Mişcând aripile-i de munţi de piatră, Puterea sa cumplită – contra Lui. Dar deturnat el recăzu în caos – Cadavru viu, l-înveli într-o raclă Albastră. Titan bătrân, cu aspru păr de codri, Plânge în veci pe creţii feţii sale Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort; Uscat… stors de dureri este adâncu-i – Şi de dureri a devenit granit. A lui gândiri încremeniră reci În fruntea sa de stânci şi deveniră: Rozele dulci rubine; foile, Smaralde, iară crinii, Diamante. Sângele său Se prefăcu în aur, iară muşchii Se prefăcură în argint şi fier. Din carnea-i putrezită, din noroi S-au născut viermii negrului cadavru: Oamenii. Spre a-l batjocori până şi-n moarte Ne-am născut noi, după ordin divin, Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul Bătrân cu comica-ne neputinţă, Să râdă-n tunet de deşertăciunea Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el, Să poată zice-n cruntă ironie: Pământ rebel, iată copiii tăi!
