Deşi aş vrea să văd, doi ochi sunt prea puţini Şi nepătrunsul tainei e zid de neputinţă, Căci ce-i ascuns privirii sunt magice lumini Iar ce-i de neputut se-ntoarce în dorinţă. Deşi aş vrea să simt am prea puţină piele Şi degete infirme nu pot s-adune-n palme Nisip şi briza mării din piatră de castele, Nici adieri de brad din cetinele calme. Deşi aş vrea să aflu, eu sunt tot mai imund Şi semnul de mirare din mine se-ndoieşte... Deşi sunt pe aproape eu totuşi nu-mi răspund, De ce nelămuritul mă ţine-nchis în cleşte. Deşi mă răscolesc şi-alunec în ispite Nu pot s-ating vreun capăt al cerului imens; Căci jos sunt tot spirale de stele risipite Şi tot ce e deasupra e-un jos pe contrasens. Deşi mă văd pe mine plecând, eu tot rămân Ca stropii care pleacă prin năluciri, în ceaţă; Ceva din mine-i antic şi-atunci mă simt bătrân, Ceva din mine-i prunc şi-ncepe-o nouă viaţă. Deşi se coace-o pâine pe vatra bunătăţii Fiinţa mea se-nchide c-un lacăt trist, infam; Mi-e anevoie trupul urcând zidul cetăţii, Iar spiritul mi-e singur ca biblicul Adam. Deşi aş vrea să cred, Nimicul mă opreşte... În crezul unui vis un psalm se zbate-n tremur; Făclia de-ntuneric e-o lespede ce creşte Pe candela cu îngeri şi-o stinge în cutremur. Deşi…deşi…sunt o vocală între consoane mute Şi crinii din cuvinte sunt umezi de tăceri, O să mă-ntreb perpetuu cu gânduri neştiute De ce mă aflu-aici când sunt pe nicăieri.
sâmbătă, 31 mai 2025