Despletind fuioare din lună – Ariadne în recluziune – ( GERRA ORIVERA) e iarnă prea vastă-ntre noi suntem prea roșii sub unghia albă-a memoriei oasele ni se izbesc de cer trag fără milă gloanțe de carne-n rafale blurează timpul face ravagii crivățul sângelui artere oarbe împodobesc drumuri fragile fără de noi strigătul ne albește nisipul de invazia măștilor clepsidra se umflă râul de spațiu devine o mare ce nu ne poate cuprinde în clopotnița trupului o alunecare pe geana abisului ne e semnătură e iarnă ceaiul clocoteşte în cană aburul ne desparte ochiul în două dinții ciobesc arderi deșarte printre ciute o haită de lupi sparge blândețea în schije de foame noaptea se scurge în pântec sideral de sălbatic caldă ca o rană flămândă golul exhibă esenţele mâna prea rece zadarnic te cheamă amintirile se retrag în tranșeele sinelui curbează sunetul până se frânge în sine îndoliate înstrăinări prin firide desfac în panglici nume destrămate la capete prea ades numărate de neguri vertebrele gemene declanșează apocalipse frenetice trombe de inimi fără zăbală ne iau în copite ne frâng în ispite pe tipsie de lună frământă focul fără de flacără lichefiază femurul vântului gonim fără odihnă cu lasoul strâns peste coaste nu contează râsul ne este cusătură măiastră înveșnicește dimineața genunchii devin ciutură în fântâna pupilei setea din vârful degetelor scrâșnește ca un balaur de piatră dacă ți-s grele orbitele goale soarbe-mă ca pe-o cuminecătură iubite să ne prindem umbra strălucitoare sub noi dăltuim trepte acasă vom fi în pururea roșii de sânge cu tiară de rege pe capul din coșul călăului pereţii de aer casant se depărtează din ce în ce mai mult frig înghit în cascade ceaiul alunecă fierbinte pe gâtul ursitei feliază înţelepciunea îmbrăcată în zgură bisturiul cuvântului nimic nu e nou deşi cel ştiut de straie se schimbă mereu lumea respiră tremură şi muşcă din mine tu țipi sacadat în atele de-azur e iarnă pe marginea cărnii ca un abur de gheață mă-nfășor dorului de-a fi unului poem infinit e iarnă şi încă o moarte albă despică viaţă în cruce ************************************ Clepsidra uitării... ( ROLEA NICOLAE) Clepsidra uitării se-nvârte pe-afară Prin sângele nopții mai trec lilieci, Tu, lasă-mi aprinsă iubirea de seară De fi-va, iubito, pe-aicea să treci! Un ceai de cuvinte în cană se-agită De arderea oarbă aminte mi-aduc, E liniştea noastră şi seacă, şi vană Cum tristă e jalea în glasul de cuc. În țăndări albastre zăpada se sparge O haită mănâncă din pântecul gol, Și noaptea aruncă pe nalte catarge Un val muribund spre ultimul rol. În trupul de ghiață se-aud santinele, Se sparg edificii prin palmele reci, Îţi las testamentul pe genele mele Citește-l, iubito, pe-aicea de treci! Se pierd prin tranşee vrăjitele zile E doliu pe patimi, pe ploi şi pe vânt, Speranța răzbate şi-mi strigă: copile, Pe râul durerii, fă punți din cuvânt! Cu tristele ciuturi scot apa pupilei, Genunchii se-ndoaie pe treapta de sus, Din degete oarbe doar şarpele milei Cu mirul salvării pe frunte m-a uns! Pereții-și strecoară casanta coroană Prin razele triste căzute-n şuvoi Şi lumea respiră, învinsă, sărmană Ca ceața uitării căzută prin noi! Doar neguri se-ntind pe clipele goale, Prin scoică jeleşte o perlă de vis, Călăul cu barda, zvârlită cu jale, Pe gâtul iubirii poemul și-a scris. Şi totuşi, iubito, e clipa ce-și plânge Coroana strivită sub urmele seci, Îți las testamentul, cu lacrimi de sânge: Să vii pe la mine, de fi-va să treci! Să vii când învie o aripă moartă, Să vii când se-nalță lumina din stea! Sau, mai bine, cu mama la poartă Aduceți ulciorul ca Sfântul să bea. Flămânda uitare în pântec răsare Și smoala nătângă se duce-n pripas, Când zorii de aur ieși-vor din Soare Tu vino, iubito, să-mi faci parastas! Așază stergarul pe liniștea-mi vană Și-mparte colacii sub cetina grea Vorbeste cu Luna, la mica pomană, În loc de colivă poeme să-mi dea! 08.01.2019
sâmbătă, 21 iunie 2025