Pe ei, dă, Doamne, o Mineriadă! Că din "nimica" mi-au făcut probleme, Stârnind furtuni ce-n mine dau să cadă Şi nu găsesc scăpare. Şi nici vreme Să-ncerc a "repara" ce se mai poate, Pe vârful ăsta-mpodobit cu steme. Cu "sacul" meu, din care n-am ce scoate, Pornit de pe tărâmuri geto-dace, Eu, pe "Olymp", sunt doar o vietate! Dar vremile şi „forţele” rapace, Cu sprijin dat de Unităţi Terestre, Stau gata să apese pe trăgace. -„Vrei să mă vezi în "dungi" şi cu "căpestre"? Vrei, iar, să-mi fie viaţa târnuită? Salvează-mă, oriunde-ai fi, Maestre! Sunt un fitil aprins, la dinamită! Ce pot să fac să mă revăd afară, Amestecat în „gloata parazită”?! Maestre, nu-ţi fă neamul de ocară! Nu mă lăsa căzut pe cazemată!... Maestreee!... Unde eşti?... că mă omoară!”... Ca din neant, o mână îngheţată, Se-ntinse salvatoare, ca o punte, Din ce-am intrat, afară să mă scoată. -„Copile, îţi văd pletele cărunte; Cum de-ai ajuns în „Marea Adunare”? Doar ţi-am spun clar: să nu te urci pe munte! Acum mă chemi? Ajuns la disperare?! Credeai că ai să dai peste-o nuntire? "Nuntirea" era gata să te-omoare!” Şi, strâns în chingi, mă trase spre ieşire, Fără să-i pese de ce zic „geambaşii” Tocmiţi de noua/veche „rânduire”. -„Grăbeşte-te, să nu scăpăm "luntraşii"!” Şi-n urma lui, prin liniştea morbidă, – Mergând docil şi numărându-mi paşii – Ca un portal ce sta să se deschidă, O cale apăru: marcând limanul Ce m-atragea în lumea translucidă... Pe trup, de frig, îmi tremura sumanul, Când vorbe mă-ncolţiră, fracturate: -„Fii pregătit... te-aşteaptă... "Veteranul"!”... Dintr-un Nimic, ajuns Enormitate – Mă prinse-n fibra lui congenitală, Un Timp ce refuza să se dilate, Să pot da piept cu „Umbra Genială”... -„Adus-ai, cum ţi-am ordonat, Armura - Pavăza mea, în "treaba capitală"?” Ghicind, ca din ghioc, încurcătura, În care mă băgasem fără vrere, Voiam să ţip, dar nu mă ţinea gura! Cu ultima fărâmă de putere, I-am strecurat, ca hoţii, cea desagă, Să las în urmă visele-himere! Iluzie deşartă! Din zănoagă, Mă-nlănţuia o Mare nevăzută, Golindu-mă de gânduri şi de vlagă. -„Maestre, calea mi-e contrafăcută De-o vrere care, grav, mă cumpăneşte. Ajută-mă, nu mă lăsa-n derută!” -„Ce-aveai în sac, de zaci ca prins în cleşte?” -„Mănuşile,... mantaua... şi-o cagulă”... Ca áripa furtunii care creşte, Vâltoarea mă cuprinse, nesătulă – Un punct pierdut, prin spaţiu-n dilatare – Intact să mă extragă din "celulă". Un Univers se puse în mişcare – Pasaj către o nouă dimensiune, Târând un urlet după el: „Trădare!... E-o instigare la "rebe-li-une"! Te prind io, când mai treci pe-aci,... răcane!”... Spre cinstea mea şi-a numelor străbune, Timpul curgea pe vechile cadrane. Condus de forţa pusă să m-ajute, Eu lunecam spre lumile „umane”: O umbră, printre „umbrele pierdute”. Pe când, surprins de-atâtea revelaţii, Mă minunam, de cele petrecute, Văzui o mână scrijelind pe spaţii: „IEŞIREA, NUMAI, PENTRU CINE POATE!” -„Colega,... am ajuns... la destinaţii!” Şi Fratele mă-mbrăţişă: ca frate, Dorindu-mi să ne revedem cu bine, Pe când mă voi vedea-n Eternitate... Singur, cu cine să ţin sfat? Cu cine?!... Prin noaptea ce dădea să se dezică, Fără de glas, cu gândul la coline, Mă scuturam de vremuri şi de frică: Doamne, nu vezi, din neagra ignoranţă, Un neam, precum un val, că se ridică? Dacă-i vânjos şi plin de cutezanţă, De ce-i menit să umble prin istorii, Flămând şi gol şi fără de speranţă? Cu câte-o ocnă, zilnic, în toţi porii, Pe muche cât o să-l mai ţină ora? Sătul de-atâtea sfaturi iluzorii, Nu-i oare Timpul copt, să-şi joace Hora?... Şi, din pustiul nopţii infidele, Scăpate ca din mână de Pandora, Pe cerul Ţării se iviră stele. SFÂRȘIT
sâmbătă, 31 mai 2025