Acel mare şi puternic, Măcar cât de bun să fie, nemândru şi răbdător, Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic Să fie cârmuitor; Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie, Şi măcar că ei, fireşte, au multă înţelepciune, Sunt la trup mari, arătoşi Şi vârtoşi, Însă, lucru de minune, Că acest principe-al nostru avea atâta prostie, Că bietele oi şi capre, plângându-se lui odată Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele, El au început îndată A plânge de a lor jale, Şi cu mânie răcnind: „O, lupi plini de vicleşuguri! O, tâlhari nelegiuiţi, De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliţi?” Iar lupii, îngenunchind, Au zis: „Nu te întărta, O, doamne, măria ta! Căci însuşi tu ne-ai dat voie, făcându-ţi milă de noi, Să strângem cest bir uşor de la varvarele oi, Luând de fieştecare numai câte o pielcică, Ca să ne facem cojoace. Deci aceste toante dobitoace, Pentru aşa lucru de nimică, Se jeluiesc măriei tale Degeaba şi făr’ de cale…” Atunci elefantul zise: „Bravo, voi aveţi dreptate, Dacă nu mă înşelaţi, Adică de nu luaţi Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate, De voi afla că o faceţi, grozav veţi fi pedepsiţi. Câte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiţi; Şi voi, oilor, să nu mai îndrăzniţi Cu jalbe să mai veniţi. Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face, Lăsând pe bieţii lupi iarna să peie făr’ de cojoace.”
sâmbătă, 19 aprilie 2025