Două Turturele Sub streaşina căsuţei mele Cu mult elan şi sârguinţă, Început-au două turturele Ca să-şi clădească locuinţă. Şi vreascuri mici şi surcele În trei-patru zile-au cărat, Şi-au reuşit fâcand din ele Un cuib şi-n el s-au aşezat. Şi-a fost aşa o vreme bună Şi în orice zi de dimineaţă, Cântau în triluri, împreună Când se deşteptau la viaţă. Şi-L lăudau pe Dumnezeu Cu-aceleaşi imnuri-nălţate, Ce răsunau la fel, mereu Pe-aceleaşi note învăţate. Şi-aşa, zilele se scurgeau Şi mulţumite în cuibul lor, Prin voie bună-şi aşteptau Raspunderi mari, în viitor. Ele aşteptau, în bucurie Familia să-şi întregească, Cu puiii care-aveau să fie A lor menire părintească. Şi-astfel, venit-au puişorii Prea mititei, şi dezbrăcaţi, Şi mama şi-a-nvelit feciorii Cu fulgii-i calzi şi răsfiraţi. Stând sub caldul aşternut, Vegheaţi cu mare-ngrijire, Ei zi de zi, au tot crescut Până la vârsta de-mplinire. Şi când şi ei s-au îmbrăcat Cu haine de fulgi fumurii, Părinţii cuibul, le-au lăsat Să fie-al celor... doi copii. Li l-a dat astfel în primire Spre-al îngriji şi-a fi curat, Ca fiind locul de-odihnire Cămin unde aveau de stat. Şi-n grijă zilnic le-aduceau În guşuliţe, a lor mâncare, Cu grăuncioare, îi hrăneau Cu drag la rând pe fiecare. Cu pliscurile lor deschise Când îşi revedeau părinţii, Stăteau cu-aripile întinse Aşteptând în cioc grăunţii. Şi-aceasta, până într-o zi Când hrana lor s-a sistat, Stăteau părinţii, vis-a-vis Într-un alt pom, apropiat. De-acolo le spuneau ceva Iar ei priveau trişti, uluiţi, Să nu piardă care cumva Din tot ce sunt povăţuiţi. Au înţeles că e la termen, Vremea l-era hotărâtoare, Sosise timpul de examen, Venise ceasul să zboare. Şi iată, primul îndrăzneşte Timid la margine s-apară, Şi-aripile-şi tot pregăteşte Să-ncerce golul de afară. Bătând din ele, dar pe loc, Toate puterile îşi verifică, Şi luând startul din mijloc, Se-arucă-n aer fără frică. Traseul până la crenguţa Din pomişorul, apropiat, A fost o clipă, şi măicuţa La încurajat şi mângâiat. Şi iat-al doilea, se-aruncă În spaţiul care-i desparte, Lângă părinţi ca s-ajungă S-afle, iubirea ce-mparte. Cât de mult s-au pregătit Ca să-şi primească puişorii! Şi cu răbdare, le-au servit Din cioculeţe, grăunciorii. Apoi încet s-au depărtat Supunându-i la încercare, Şi-n acea zi ele-au cântat Că reuşita le-a fost mare. Dintre pui, unu-ndrăzneţ Şi-a-ncercat iarăşi puterea, Şi fiind probabil, mai isteţ Zburând şi-a văzut vrerea. Faptul zburării, a marcat Între-amandoi o separare, Căci celălalt, n-a încercat Încă odată să mai zboare. Aşa, rămas-au despărţiţi Toată ziua până-n seară, Urmăriţi de-ai lor părinţi Care-n jurul lor...zburară. Şi nici seara spre-asfinţit Când ceasul e să se culce, Ei amândoi, nu s-au unit Pentru liniştea cea dulce. Şi-au ales câte-un locsor Între frunziş pe crenguţe, Şi-au adormit în pomişor Cu gândurile la grăunţe. În zori de zi de dimineaţă Părinţii lor i-au deşteptat, Şi pe crenguţa faţă-n faţă Spre cuibuşor i-au aşezat. Stăteau micuţii, amândoi, Cât mai aproape, fericiţi, Şi aşteptau îndrumări noi De la ai lor scumpi părinţi. Şi le-au dat câte-o gustare După odihna peste noapte, Iar ei bătând, din aripioare - Fiu! Fiu! ziceau în şoapte. Părinţii lor le răspundeau Tot gurluind pe lângă ei, Ultimele sfaturi le dădeau Căci vor rămâne singurei. Într-adevăr, spre înserare Au dispărut în pomii verzi, Şi numai glasul în cântare Tot stăruia, dinspre livezi. Era, acelaş cântec mereu Şi el venea cu mulţumirea, Dând laudă, lui Dumnezeu Că şi-au îndeplinit menirea. Flavius Laurian Duverna 25 septembrie 2007
sâmbătă, 31 mai 2025