E vremea când se naște-o întrebare: Cu ce-am greșit atunci când te-am văzut? Căci te-ai născut minunea care doare, iubirii mele să-i fii Absolut. Atât de cald mă doare-a ta ființă și florile se-aruncă în buchet în el am pus interna năzuință și-o inimă cu care te aștept. Destul am așteptat a ta venire ca să apari, minune, pe Pământ, iar inima prin caldă slovenire se tot ruga să-i fii coperământ! Vorbește lumea despre-a mea voință, De multe ori și eu m-am întrebat: De ce respir a inimii credință când între noi e-un munte de urcat? Nu are-n componență diamante și în adâncuri sunt doar întrebări ce se azvârl în spaț’ în mii de cuante și dau răspunsul unor mari schimbări. Un clocot e adânca mea iubire și aburi se ridică înspre cer cu șoapte din prezent dându-ți de știre că ți-am făcut din munte acroter. Nu-ți voi fixa statuie de iubire! Nu pot fixa acel ce azi e viu! Cum aș putea cuprinde în robire un dor fără de capăt, cum îl stiu? Voi așeza pe-a muntelui arenă Istoria a’ celor ce-am simțit să-mi fie clar a dorului antenă ce va primi semnalul mult dorit. Semnalul de va fi sinusoidă, ori de va fi al cerului parvis, îl voi păstra-n a inimii absidă chiar de va fi totemul unui vis. La sentimente mi te-am pus letrină și semn de carte astăzi tu îmi ești, că te iubesc cum pot, Ecaterină, cu o iubire demnă de povești.
sâmbătă, 31 mai 2025