În mări de nord, în hale lungi şi sure M-am coborât şi am ciocnit cu zeii, Atârnând arfa-n vecinica pădure. M-am îndulcit cu patima femeii, În stele i-am topit aurul din plete, În poale-am scuturat piatra cameii, Din ochi i-am sărutat priviri şirete, De umeri rezemat am râs cu dânsa Ş-am potolit din gură-i lunga sete De-amor. Apoi m-am dus – ea plâns-a. Mi-a deschis marea porţile-i albastre Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a. M-am dus spre Sud – unde insule ca glastre Gigantici se ridic din sfânta mare, C-oştiri de flori, semănături de astre. Şi şi-a umflat eterna mea cântare Aripile de pară-n cer pornite, Pân-am pierdut pământu-n depărtare, De unde-albastre scânduri-s urnite. De gânduri negre-i grea antica-mi navă: Nu ştiu pe vane căi-s ori menite? Viaţa mea-i ca lanul de otavă: E şeasă făr-adânc şi înălţime. Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă. Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime Ridică colţi înalţi din frânta mare. Cine îmi spune ce minune-i? Nime? Din ce în ce un rai în depărtare Se desfăşoară dintre stânci trunchiate, Plesnite lin de undele amare. Munţii înalţi la cer străbat, se vede; Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete: E Orientul. Codrii cu grandoare, Cu vârfii nalţi vor norii să-i desfeţe. Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare. Prin codrii lui, prin şesurile creţe, De-a vântului suflare-mbălsămată, Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe, Urbele antice strălucind s-arată Şi albe par şi mitice – cu basme Urieşeşti e ţara presărată. Şi norii spânzură pe cer, fantasme De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră, Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme. Ajung la ţărm – se-ndoaie ca o liră Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri, Un mic liman, ce raze blând respiră. Corabiei apusene grea de gânduri Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul, Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri. Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tomul, Proroc prea sigur al vieţii umane, Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul. Nu crede însă că în doruri vane Caut norocul spre-a te-afla pe tine, Noroc lumesc – zâmbiri aeriene! Las pe-alţii să zidească din ruine Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată A vechiului pământ, ce nu-i de mine. În furnicarii din Apus ei toată Viaţa-şi fac doruri nebune, Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată. Ei caut-adevăr – găsesc minciune. Neam vine şi neam trece – toţi se-nşeală. Eu adevăr nu cat – ci-nţelepciune. Căci mintea cea de-nţelepciune goală, Oricât de multe adevăruri ştire-ar, Izvor de amărâre-i şi de boală. În ladă aur oricât grămădire-ar, Cu aur nu se stinge-n veci amarul Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar. Uşor trage prezentul la cântarul Înţelepciunii… Şi ea-i fericirea. Cu-a răsăritului averi samarul Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri – gândirea. Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunţii, Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea. Din codri-adânci, ce înmormântă munţii, Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare, Urcând în negre stânci diadema frunţii, Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare, Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii, Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare. Din prund înalţă trunchii lor arinii În lume risipiţi, sub stânci ce pică Izvoare sar prin muşchii rădăcinii. Prin mândrele grădini în cer ridică Saraiuri albe cupole de aur. Cu sori pare plouată urbea-antică Şi risipite prin dumbrăvi de laur Stau casele-albe, azile liniştite. Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur Iar căile-s cu marmură podite Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave. Pe scări înalte flori de foc sădite. Pe scări culcate fete albe, suave, Părul cel negru-l piaptănă în soare, Ori visătoare stau de-amor bolnave. Ah, e cetatea cea strălucitoare Unde-mpăratul Indiei reşade: Un soare însuşi este el sub soare. Nevasta lui e-acea Şeherezade, De-nţelepciune plină şi de frumuseţe: Ş-a o privi doar soarelui se cade. * Într-un sarai cu cupola rotundă, Pe scări de marmură îmi urc piciorul, Pe stâlpi înalţi las umbra să pătrundă, Sub bolta porţii calc de flori covorul, Cărare-i el prin de-aur nalte glastre: În ele crinii mari întrec ivorul. Pe murii albi marmorei s-urc pilastre, Ce netezi, roşi, oglinzi de purpură, Reflectă frunze verzi şi flori albastre. Un miros răcoros simţirea-mi fură. Deschisă lin e uşa unei sale Şi noi minuni uimiţii ochi văzură. Cu umbre moi a gândurilor sale Un pictor a-nflorit plafonul, murii, Cu chipuri zvelte, basme-orientale. Pe perne lungi culcate-s hurii Şi din căţui de-argint copăr miroase Cu fum albastru formele picturii. De roşă catifea cu fir pe margini trase Se-nalţă într-un baldachin perdele, Umbrind un pat cu perne de mătase. Pe acel pat, un tron cusut cu stele, Stă înşirând mărgăritare-n poale Regina cea-nţeleaptă. – Dintre ele Picioare de zăpadă, mici şi goale, Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun De vişinie catifea şi moale. Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun Aceste vise-aievea la vedere: Mă mir cum în Olimp se mir-un faun. Frumoasă e în visu-i de plăcere, Cu faţa albă ea lumină sala Şi ochii ei izvoare de mistere, Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă E cufundat – o virgină Itală. Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă? Am îngenuncheat. – Eu am ştiut, străine, Că ai să vii – a dorurilor pradă – Ca să m-asculţi şi să duci de la mine A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare, Să luminezi gândirile din tine. Eu am ştiut – profetă vrăjitoare – S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază Poeţi cu inimi ceruri-doritoare. Ridică-te şi vino de te-aşează Ici, lângă mine, sui pe perna asta… Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază. Am ascultat… M-am răzimat cu coasta De dulci gătite perne – iar genunchiul Plecat… c-adoratori din vremea voastră.
