Încă sîntem

Sîntem şi răi, dar sîntem şi cuminţi,
Trăim, dar şi murim, precum e scris,
Însă nu mai e-n lume loc de sfinţi
Şi-i pacea unui orizont proscris.

Mai sînt copii ce cresc pe-acest pămînt,
Tot încolţeşte viaţa vrînd, nevrînd,
Deşi prin jur nimic nu mai e sfînt,
În ţara cu hotarul lăcrimînd.

Se mai iubeşte încă infernal,
Ca-ntr-o poveste-a unui veac frumos,
Parcă-n virtutea unui semn fatal
De a sfida terestrul putregos.

Şi ne-ntrebăm, trezindu-ne din nou,
În cîte-o dimineaţă, ce-i cu noi
Şi cît vom mai zidi acel ecou
Plin de lumini în umbre şi-n nevoi.

Şi-apoi o luăm la pasul cotidian,
Ca printr-un vag deşert a tot ce-a fost.
Şi zi de zi ‒ trădări, cenuşă, van
Şi sentimentul pierderii de rost…

E tragic, e cumplit cît de furaţi
Am devenit în suflete şi-n minţi
Şi cît ne mulţumim, de resemnaţi,
Să-naintăm, bezmetic, prin căinţi.

Trăim istoria? Nu, trăim infect,
Sub Dumnezeul calomniat de hoţi
Ce-şi poartă-n sînge diavolul suspect
Cu care ne-au înveninat pe toţi.

Ni s-au schimbat cu forţa nişte poli,
Şi-acum plătim pentru-a fi fost de-acord,
Şi nu mai ştim, bolnavi de-atîtea boli,
La care sud să ne-nchinăm, ori nord.

Pe brazda cea vîndută am rămas
Doar realizatorii de consum,
Doar condamnaţii paşnici, fără glas,
Stăpîni pe lîna transformată-n scrum.

Pămînt şi oameni – straniu carnaval
De prăbuşiri cu măştile-n culori,
Şi parc-un sens către-un etern final
Şi doar mireasma sinceră din flori…

Încă sîntem – e bine şi atît,
Spre-a locui ruini de paradis,
Şi-n roşii, porcii-şi scaldă bietul rît
Ca pentru şansa ultimului vis.