stau închis în mintea mea ca-ntr-o casă cu gratii la ferestre peluza albastră-i departe în buzunarul unui nor nu mai locuiește nimeni la această adresă poștașul gângav s-a pensionat medical tu alergi prin singurătatea mea de-alungul alfabetului descifrezi cabalele ascunse-n praful fiecărui cotlon e-atât de pustiu pașii tăi răsună pe marmura sufletului ca lacrima unui izvor în irisul lui aș vrea să mă scufund să mă spăl de singurătate rămâi lângă mine iubito până se-ntorc cocorii iar culbelcii vor ieși din casă cu pielea umedă de saliva unui sărut proscris și fără speranță ca dragostea mea-nchisă-ntr-o fortăreață de unde nu poate evada decât să-ți împărtășească singurătatea împletind-o cu a ta *** între nimic și niciunde păianjenii țes mătăsuri amnezice aud întunericul căzând cu zgomot peste casă și ce noapte dumnezeule ce noapte fără sfârșit se apropie credeam că m-ai uitat înghesuită într-un ungher al inimii sub catifeaua roșie a crăciunului trecut de nu mai umblă prin lume vești despre venirea primăverii jarul abia mai clipește în vatră mai pune un vis pe foc iubite nu-l lăsa să se stingă e-atât de greu să aprinzi lumini în suflete-nghețate februarie e scurt numai în calendare vino mai aproape și dă-i voie vântului să ne dezbrace de straiele singurătății ioan grigoraș & liliana trif
sâmbătă, 31 mai 2025