Cu mutrița de nămol, Pământul tuși domol, Tremurând în dezgolire, Parcă nu-și mai vine-n fire! Necăjit, s-a ghemuit, Că Brumar l-a jefuit, I-a topit flori minunate, Și-i atât de frig la spate! -Învelește-mă, uf, stai… Cu o frunză, c-un susai, Cu un brusture cât sacul, Și voi sta ca hibernacul! Așa o ruga pe toamnă, Când prin codri își înseamnă Un belșug de frunze moarte, Și de ramuri le desparte. Toamna l-a privit pe fugă, Arătând ca o transfugă, Când își puse gluga largă, Și în iureșuri aleargă. Da s-a răzgândit deodată, Și cu frunze încărcată, Le-a împrăștiat pe sol, L-a-nvelit, nu mai e gol! Ici, la spate, încă-l trece Un fior cumplit de rece, Și-o oprește iar din cale: -Învelește-mă la șale! Toamna, ca și o bunică, Croșetă o păturică, Arămie, foșnitoare, Și călduță ca un soare!
sâmbătă, 31 mai 2025