În negura pădurii castelul îngrădit Cu şanţuri uriaşe stă trist, mucigăit, Şi numai câteodată în jurul său revine Mişcarea vieţii calde, când paveze quirine Răsar de după ziduri – de două ori pe an. Atunci legionarii colosului roman Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea, Dar nu le simţi nici pasul, nici nu le-auzi strigarea, Se-mprăştie deodată şi iar s-adună des Şi pier în crâng. Se joacă? Dar iată-i! Dânşii ies Mai mulţi! Erau o sută şi-acum ei sunt o mie, Mai iuţi şi mai năvalnici, mai plini de vijelie. S-amestecă, s-aruncă popor peste popor! Ies fulgere din suliţe, dar suliţele mor Zdrobite de pieptarul puternicelor zale; Ajung acum la piepturi, cu pumnii-şi fac ei cale Prin şiruri teutone: nici ţipete de guri, Nici tropot nu s-aude! Vezi numai izbituri De pumn, mişcare mută de braţ şi de secure. Şi-n muta zvârcolire, ei intră în pădure Aşa-ncleştaţi: şi codrii iau flacără acum. Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se îneacă-n fum, Iar brazii cad pe dânşii aprinşi, se prăbuşeşte În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândeşte La fugă – două neamuri aprinse de un gând: Din doi protivnici unul să piară mai curând.
sâmbătă, 19 aprilie 2025