Un gând îşi freacă palmele frenetic, Făcând ca să mă pierd prin a mea fire, Cotrobăind prin inima-mi naivă, Ca să se-agaţe straşnic de-o simţire. ‘Şi-aruncă ancora făr’ să mă-ntrebe Până-n adâncul ontic ce m-apasă Şi râde de acolo, dinspre mine, Ca un păianjen ce m-a prins în plasă. E-un gând despre-a’ iubirii sensuri duale, Ca un anchetator de dedesubturi Ce zac comod în fiinţa mea plăpândă, Uşoară ca un fulg printre abrupturi. Iar gându-acesta-mi spune că iubirea E-adevărată doar de se jertfeşte Şi de-nţelege şi acceptă truda Pentru acel ce inima-l iubeşte. Mai e o dragoste, mereu prezentă: Cea care pe ea însăşi se adapă, Cerând ea jertfă multă de la ceilalţi Şi neputând în sine să-şi încapă. Şi-mi spune gândul că eu merg adesea Spre dragostea cu-a doua trăsătură, Deşi nu asta-i calea cea mai bună Pe care să-mi îndrept a mea făptură. Ideea asta-mi zbârnâie-n timpane, Nedându-mi voie să mai dorm o clipă - Mă cheamă ca un clopot de alamă Ce adevăru-n mine-l înfiripă. De n-oi putea iubi cum se cuvine, Voi lua avântul unei noi trăiri - Măcar să fiu, în încercarea fiinţei, La jumătatea drumului dintre iubiri!
sâmbătă, 31 mai 2025