La o margine de lume, unde cerul cade-n larg Și se-mpreună cu apa care n-are loc de mal, O fărâmă dintr-o clipă a venit să-și odihnească, Truda cea de netrăire din cea goană pământească. Vântul care sta prin preajmă, calea lor o întregi, Ce-are lumea asta oare, de nu poate a trăi? Stropi de ploaie cad aiurea, unde să se mai așeze, Când nimic nu mai rezistă, omul strică tot ce vede! Stă natura în derivă, pe a apei rochie lungă Și își scaldă fața tristă. Unde oare o să se ajungă?! Ce-o să fie cu pământul, unde să se mai retragă, De a lumii vijelie și de foamea-i nebunească?! Tot adună și adună, ape, vânturi, munți, pădure, Ce va fi mâine cu lumea, ce în urmă-i va rămâne, Oamenii ca să trăiască, unde se vor așeza, Vatra satului străbună, unde se va îngropa?! Că de dus, s-a dus din lume, oamenii au râs de ea, Au umplut-o cu blesteme, cu topor au dat în ea! Ce va fi mâine cu toate, unde vor mai crește flori Și copacii, să ne-ncânte, unde-i apa de izvor?! Setea noastră de iubire, de dreptate, adevăr, Cine ne va potoli-o, dacă n-om avea pridvor, Casa noastră dintre dealuri,joaca noastră de copii, Unde va mai crește ramul, dar bunicii, unde-or fi? Lumea noastră cea frumoasă,până când va mai trăi, Lume dragă și frumoasă, inimi bune, unde-oți fi?! Să plantăm din nou copacii și să-mpodobim cu flori, Inimile noastre toate, case să zidim în zori! Să-i clădim naturii casă, vântului să-i facem loc, Mării să-i lăsăm adâncul,păsărilor câmp și zbor, Cerului înalt o zare, râurilor un izvor, Munților, nălțimi spre soare, nouă, mâine, viitor! 23.05.2018
sâmbătă, 31 mai 2025