Labirintul din furtună Printre crengile iubirii răzvrătirea se-nfioară Purtată de vântul vremii care moțăie ușor, În fântâna unui cuget haina nopții se coboară Când vin ciutele sfioase să bea luna din izvor. Smecherește, trece falnic căpriorul prin livadă Ca un prinț plin de lumină prin visările târzii. De sub undele rebele a urcat cerul să-l vadă Micul pește de aramă cu ochi mici, trandafirii. În desaga nepăsării ciocârlia cântu-și poartă Plâng viorile neunse de sacâzul tristei veri, Literele fug sfioase să nu prindă ziua moartă Sunând lin din necuvinte sub penița de tăceri. Cineva din ceruri zvărle floarea socului curată, Prin branulă simt cum intră picăturile de Rai, Nu zbura tu, inimioară, peste apa zbuciumată Lăsând mamei suferința că pe-aicea nu mai stai. Se ridică din volume fumul sfânt al vesniciei Mă zidesc pe mine însumi în nervurile din voi, Numai cățelușa noptii, cu limbuța nostalgiei, Soarbe apa repezită care curge printre noi. Viață dulce, netrăită, prin clepsidra răsturnată Plângi ca bobul de lumină de sub gene izgonit, Către maluri de uitare, cu eșarfa sfârtecată, Nu pleca tu, suflețele, hai, mai ține-mi de urât ! Dar furtuna nesătulă a tușit ciudat spre mine Râu fierbinte de lumină mi-a zvârlit din noru-i greu Și de-atunci măicuța sfântă, pe la cimitir când vine, Vede-n flacăra din cruce poeme din trupul meu. Despletind fuioare din lună – Ariadne în recluziune – e iarnă prea vastă-ntre noi suntem prea roșii sub unghia albă-a memoriei oasele ni se izbesc de cer trag fără milă gloanțe de carne-n rafale blurează timpul face ravagii crivățul sângelui artere oarbe împodobesc drumuri fragile fără de noi strigătul ne albește nisipul de invazia măștilor clepsidra se umflă râul de spațiu devine o mare ce nu ne poate cuprinde în clopotnița trupului o alunecare pe geana abisului ne e semnătură e iarnă ceaiul clocoteşte în cană aburul ne desparte ochiul în două dinții ciobesc arderi deșarte printre ciute o haită de lupi sparge blândețea în schije de foame noaptea se scurge în pântec sideral de sălbatic caldă ca o rană flămândă golul exhibă esenţele mâna prea rece zadarnic te cheamă amintirile se retrag în tranșeele sinelui curbează sunetul până se frânge în sine îndoliate înstrăinări prin firide desfac în panglici nume destrămate la capete prea ades numărate de neguri vertebrele gemene declanșează apocalipse frenetice trombe de inimi fără zăbală ne iau în copite ne frâng în ispite pe tipsie de lună frământă focul fără de flacără lichefiază femurul vântului gonim fără odihnă cu lasoul strâns peste coaste nu contează râsul ne este cusătură măiastră înveșnicește dimineața genunchii devin ciutură în fântâna pupilei setea din vârful degetelor scrâșnește ca un balaur de piatră dacă ți-s grele orbitele goale soarbe-mă ca pe-o cuminecătură iubite să ne prindem umbra strălucitoare sub noi dăltuim trepte acasă vom fi în pururea roșii de sânge cu tiară de rege pe capul din coșul călăului pereţii de aer casant se depărtează din ce în ce mai mult frig înghit în cascade ceaiul alunecă fierbinte pe gâtul ursitei feliază înţelepciunea îmbrăcată în zgură bisturiul cuvântului nimic nu e nou deşi cel ştiut de straie se schimbă mereu lumea respiră tremură şi muşcă din mine tu țipi sacadat în atele de-azur e iarnă pe marginea cărnii ca un abur de gheață mă-nfășor dorului de-a fi unului poem infinit e iarnă şi încă o moarte albă despică viaţă în cruce
sâmbătă, 31 mai 2025