Vântul trece lin, uşor Printre arbori şi deodată C-un parfum îmbătător S-a umplut pădurea toată. Florile din jur se-ntreabă: – Poate vine-n ospeţie Vreo zeiţă de la îngeri? Să ne-mbete, cine ştie? – Nu, răspunde-nfumurată, Îndreptând capul spre soare, Floarea care printre flori, Este-n codru cea mai mare. Nu e alta-aici ca mine, O zeiţă sunt doar eu! – Ah, îi zice atunci pădurea, Ai miros urât şi greu. Eşti tu mare, eşti ghimpoasă, Dar zeiţă-i altă floare, Uite-o colo subţirică, Gingaşă, fermecătoare. Stă cuminte, stă în umbră, Aplecată spre pământ, Lacrimi albe, mici, rotunde, Clopoţei de-argint în vânt… Ea e floarea, ea-i zeiţa, A-nflorit întâia oară. Ne-a adus parfum ceresc Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
sâmbătă, 19 aprilie 2025