Si acum, poezia care va implini 20 de ani de existenţă în această primăvară, o poezie la care ţin foarte mult. Pentru că pe acest site am găsit oameni cu sufletul deschis versurilor si plini de talent poetic, o voi posta spre citire. Anul în curs va vedea ăi lumina tiparului împreună cu alte poezii. Trăia demult în junglă un leu foarte bătrân Şi de atâta muncă, mulţi îl credeau nebun. O viaţă tot muncise, n-a stat deloc degeaba, Nu contenea vreodată, făr' să termine treaba. Trăia de unul singur, fără vreun ajutor, Înconjurat de stimă şi de profund onor, De când din tinereţe a fost ales ca rege, Căci nimeni dintre fiare nu l-a putut întrece. Acuma însă, iată, bătrân când l-au văzut, Urzeala de-al răpune în fiare a-nceput. Şi s-au unit cu toţii, la răsărit de soare, Conduşi de însuşi tigrul, cu gândul să-l omoare. Dar singur dintre fiare, un urs i-a refuzat, Fugindu-le-nainte, pe leu l-a anunţat: − Măria ta, stăpâne, supuşii s-au unit Şi-n zori, de dimineaţă, moartea ţi-au urzit! Lăsându-şi treaba-o clipă, leul privi spre urs Şi-apoi îl întrebă pe bunul său supus: − Eşti sigur de ce spui, bătrâne urs de munte!? − Mai mult ca şi oricând şi... tigrul le e-n frunte! − Cum!? Ruda mea de sânge în faţă se ridică!? De Dumnezeu prea bunul nu îi mai este frică? Cu multă vreme-n urmă credinţă mi-a jurat, Când din bătaia puştii l-am scos nevătămat! Mă crede un bătrân rămas fără putere, La titlul meu de rege încearcă el să spere? Ah!! Iar eu doream ca după moartea mea, La locul cel de cinste, ca rudă, el să stea! Iar ceilalţi îl urmează, crezând c-o fi mai bine, Dacă în locul meu, la tron un tigru vine? Ei nici nu ştiu, sărmanii, ce viaţă vor avea, Când ruda mea de sânge puterea va vedea. − Stăpâne, zise ursul, te rog, hai să fugim! În munţi cunosc un loc unde să ne oprim. Ascunşi de animale, acolo vom trăi Şi de vrăjmaşii noştri departe noi vom fi. − Supusul meu bătrân, când tu m-ai cunoscut, Eram un rege tânăr, nu laş necunoscut! Cum poţi să-mi spui acuma să fug de la domnie, Iar tigrul să rămână stăpân peste vecie! − Iertare vreau să-ţi cer, mărite al meu rege, Dar ei sunt mulţi şi-n luptă, pe loc ne vor întrece. − Aşa crezi tu în forţa cu care ai luptat? Doar ştii în tinereţe ce mulţi ai înfruntat! − E-adevărat, stăpâne, pe-atunci tânăr eram, Acuma însă-n spate, doar ani trecuţi mai am. − Ascultă tu la mine, bătrâne urs de munte, Când doi vom fi, duşmanii n-or să ne înfrunte! Şi ursului îndată, temerea-i dispăru, Căci glasul de leu rege, curajul îi dădu Şi răsuflă îndată, adânc, din răsputeri, Prinzând, ca prin minune, pieritele-i puteri. Apoi, cu glas temut de urs călit în lupte, Rosti către-al său rege: − Îmi trebuie doar fructe! Că după ce-oi mânca din poamele de foc, Voi transforma duşmanul în pulbere pe loc! − E bine, ursul meu, că nu-ţi mai este frică Şi-n faţa altor fiare, în frunte te ridică! Căci cine lupt-acuma lângă stăpânul său, Prieten de nădejde-i va fi de-acum mereu. − Stăpâne, e prea mult pentr-un umil supus, Alături de un rege, amic să fie pus! − Prietenii ce luptă alăturea de mine, În dreapta mea la tron, să stea li se cuvine. Şi-acum să nu mai stăm degeaba la taifas, Priveşte-o ceată mare, cum vine pas cu pas! Ce fel ne vom lupta, îndată să gândim, Astfel încât duşmanul, devreme să-l zdrobim! Şi iată cum deodată, pe pajişte apare, Un ţanţos tigru-n faţă şi-n spate alte fiare. Cu paşi mărunţi se-ndreaptă către-al lor stăpân, Pe care cu greşeală îl socotesc nebun. La un semn, deodată, tigrul se opreşte. Cu un glas ironic către leu vorbeşte: − Bunul nostru rege fără vreun ajutor, Am venit să-ţi dăm un ultim onor. Noi te vom ruga, fiindcă eşti bătrân, Ca să laşi deoparte locul de stăpân Şi să pleci îndată cedându-mi puterea, Fiindcă, iată acuma, asta ne e vrerea. Bătrânul rege leu, cu coama zburlită, Se-ntrebă în sine ce-a putut să-i mintă Ruda sa de sânge, ca să îi convingă Pe supuşii săi, astăzi să-l învingă. Îşi simţea mânia cum îi fierbe-n trup, Când deodată-n stânga îl văzu pe lup. Mistreţul şi zimbrul în dreapt-apucară, Iar leul gândi: "Cred că mă-nconjoară." Şi ruda mai mică a leului mare, Pantera aurie ce lucea la soare, Îi trecu în spate mârâind nervoasă, Căci faţă de rege rămânea fricoasă. − Ca să mă învingeţi, vreţi neapărat, Şi de-a mea domnie văd c-aţi şi uitat! Dar voi credeţi oare că mă las bătut, De supuşii mei şi de-un tigru slut? Oh, nici să nu gândiţi, fiare fără minte, C-o să mă atingeţi măcar cu un dinte! Sunt bătrân, aşa e, dar mai am putere Şi nu las duşmanul nici măcar să spere. Înainte însă de-a mă ataca, Vreau să spun o vorbă, ce nu va mira: De ma veti invinge n-o sa fie bine, Dacă în locul meu la tron un tigru vine. El o să vă fie cel mai aspru rege, De la fapte bune, la rele va trece Şi-o să vrea întruna cel mai bun vânat, Care de la voi va fi adunat. − Ia mai taci din gură, leu nesuferit, Tigrul este bun şi bine privit! Zise lupul negru cu coada pătată. − Şi-acum ce mai stăm?! Să-l lovim îndată! Cu acestea spuse, el la leu sări, Dar stăpânul său, usor se feri Şi-apoi dintr-o parte cu gheara-l izbi Pe lupul cel rău, care şi muri. Din dreapta-ncercă zimbrul să-l lovească, Sărind cu copita la cap să-l izbească, Însă leul rege în aer pluti Şi apoi cu colţii la gât îi sări. Mistreţul atacă împins de avânt, Însă lovitura i se duse-n vânt, Iară leul falnic se feri frumos Şi-i înfipse colţii până pe la os. Din spate-ncercă pantera să-l doboare, Crezând că aşa îndată o să-l omoare, Însă o altă gheară, ce nu era de leu, Se înfipse bine în pântecul său. Mirată se-ntoarse şi pe urs văzu Ieşind dintre tufe, şi apoi căzu. Gorila veni la urs să se bată, Însă luptătorul o răpuse-ndată. Încercă hiena să se bage-n luptă, Dar simţi îndată lovitura cruntă A ursului de munte, vajnic luptător, Ce-şi apără stăpânul cu deplin onor. Atunci, crocodilul veni către leu, Dar ursul strigă: − Acesta-i al meu! Eu de mult te-aştept ca să mă răzbun, Şi să ştii că vouă n-am să mă supun. − Crezi că eşti puternic, ursule de munte? Zise crocodilul şi-l lovi în frunte. Ursul ameţit de-aşa lovitură, Mai primi îndată înc-o izbitură. Atunci crocodilul vorbi către leu: − Ei... şi-acum, stăpâne, este rândul tău! Ursul e rănit, nu se mai ridică Şi cred că e timpul să tremuri de frică. − Hei tu, crocodile, tare prost mai eşti, Vei putea vreodată ca să mă loveşti?! Zise leul rege către-al său supus Şi c-o lovitură capul i l-a smuls. Când văzu acestea, tigrul fioros Se-ntrebă în sine dacă nu-i frumos, Ca să se întoarcă şi să plece-ndată, Căci, gândi acesta: "Viaţa mi-e mai dragă!" Alte animale deja o tuliră, Când pe crocodil, răpus îl văzură. Iar atunci stăpânul spre tigru veni, Dar repede-acesta din faţă-i fugi. Se întoarse-apoi spre ursul rănit, Care fără ştire mai zăcea lungit, Şi îl ajută ca să se ridice, După care-i spuse: − Bravo, măi amice! Vreau să-ţi mulţumesc pentru c-ai salvat Leul cel bătrân, ce te-a răzbunat. Şi pentru aceasta eu te voi primi, Când în dreapta mea, la tron vei veni. Iar acum să mergem, să ne ospătăm, Binele a-nvins, să ne bucurăm Şi apoi amice să ne odihnim Pentru ca de mâine în puteri să fim. În a doua zi, dis-de-dimineaţă, Când întreaga junglă renăştea la viaţă, Fiarele pădurii de cum se treziră, Toate laolaltă spre leu o porniră. Şi când au ajuns lângă-al său palat, Toate într-un glas afară l-au chemat, Iar marele rege de cum le-a văzut, A strigat puternic cu glasul temut: − Ce s-a întâmplat de-aţi venit din nou, Mai aveţi în frunte încă un erou? Sau vreţi să luptaţi, să mă-nlocuiţi Şi-aţi venit cu ceata ca să mă goniţi! − Nu, Măria ta, nu mai vrem o luptă, Căci tu ne învingi şi de-am fi o sută! Am venit să-ţi cerem nobila iertare, Fiindcă ştim că ai o inimă mare! − Eu vă voi ierta pentru ce-aţi făcut, Însă nu îl văd pe tigrul cel slut! − El n-o să mai vină prin această parte, Încă de aseară a fugit departe. − Eu doream să-l iert, dar dac-a fugit, De-acum, niciodată nu va fi primit Pe la noi prin junglă şi cin' l-o vedea, Ceea ce am spus, de veste să-i dea! Iar acum supuşi, iată ce vă spun: Vreau ca astă seară la oază să v-adun, Să veniţi cu toţii, să ne ospătăm Şi pentru dreptate să ne bucurăm! La apus de soare toţi s-au adunat, La oaza la care leul i-a chemat. Au adus cu toţii fructe şi vânat Şi până în zori s-au tot ospătat. Leul cel bătrân, mult a mai trăit, A muncit întruna, cât timp a domnit. Iar fiarele toate au vrut la domnie, Leul să rămână rege pe vecie. Astfel a rămas leul la palat, Iar locul la tron, nimeni nu i-a luat. Şi mai e şi astăzi peste fiare, rege, Pentru că în luptă nimeni nu-l întrece.
sâmbătă, 31 mai 2025