A fost o vreme când; purtam doar orizonturi prin ramurile verzi. În trupul nesăpat de-a timpului risipă, frumoase-mi erau livezile toate, cu mere roşii pe aripi purtate, zboruri înalte necoapte iubiri. A fost o vreme când; ploile luminii îmi fântâneau în ochi, noaptea îngenunchea supusă lupoaicei albe, risipei date. Azi, sub ochiul timpului clipind spre iarnă, dor amurgurile de prea plin, aduceri aminte colindă nostalgic la poarta zorilor închisă, Tantal mă cheamă spre limanul umbrelor însetate încă de seva dulce amară a lumii. Azi, să rămân în ramul toamnei aş vrea, lupoaică albă până în clipă acea definitivă când lumina se întoarnă în “nous”, când mă închid în lumină.
sâmbătă, 31 mai 2025