În noaptea nu prea rece, chiar de-i toamnă, O nostalgie blândă peste-o doamnă Coboară…o cuprinde-n văl de ceaţă Şi-i pune picături de-argint pe faţă. Pe-aleea teilor, odinioară, Parfumul îl cânta, cald, o vioară Iar florile îşi picurau nectarul Şi cu polen umpleau tot trotuarul. Acum doar frunze galbene-s căzute Din cerul mânăstirilor tăcute! Când felinarele în noaptea udă Cu o lumină caldă îi inundă Pe cei ce trec pe-alee parcă-n zbor, O inimă e sfâşiată-n dor. Privirea doamnei nu se mai ridică De la covorul galben…nu-i e frică De câinele ce parc-o urmăreşte… E cufundată-n dorul ce-o păzeşte… Şi nici nu vede când pe lângă ea Îndrăgostiţii trec cântând iubirea. Într-un târziu, desprinsă din visare, Ridică-ncet privirea şi o mare De rugăciuni topite-n caldă ceară Înalţă-n suflet cântec de vioară. Răpită de a teilor splendoare, În noaptea luminată-n felinare, Se lasă-mbrăţişată pe alee De frunzele căzute-n epopee… În paşi de vals picioarele-i dansează Cu frunzele…în jur totul vibrează! Cuprinsă de magie, încetişor, Doamna ridic-o frunză din covor Şi o sărută cu buze fierbinţi Lăsând-o-apoi surorilor cuminţi… Un tei-şi-apleacă crengile spre doamnă, O-mbrăţişează tandru... şi e toamnă!
sâmbătă, 31 mai 2025