Cu mâini însângerate Şi tălpi incendiate, Pe o potecă strâmtă din cele care nu-s, Sătui de balta lumii, Nebuni de libertate, Trăim ciudata stare a drumului în sus. Nu ne cunoaşte nimeni, Nu ştim pe nimeni parcă, Doar drumul ni se pare din carnea noastră scos, Aşa cum ne şopteşte Că n-o să ne întoarcă Picioarele îl gustă, dar nu mai mergem jos. Nu ştim nici unde duce, Nici dacă ne mai ţine Şi nu există totuşi plăceri mai mari ca el, Fiinţa care-l calcă E zdrenţuită bine Şi nu există-n faţă dovezi de nici un fel. Acesta-i însuşi drumul descinzător din Cale, Civil şi melancolic, labil, şi fără rost, Miracolul de taină al regăsirii sale, Semn tutelar al vieţii Ne este şi ne-a fost. Ni-s gleznele umflate Şi limfa plânge-n sânge, De ultima privire se lasă ochii, goi, Şi pasărea de pradă Albite oase strânge Din drumul care, iată, înţepeneşte-n noi. Ne stă ca o sclipire de lanţuri împotrivă, Chiar drumul ne refuză intenţia acum, Dar dacă însuşi cerul ar merge în derivă În sus prin silnicie noi tot am face drum. Nimic nu ne mai place, Nimic nu ne mai doare, De nu se leagă totuşi de drumul fabulos, Că noi murim iubindu-l, potecă despre care Nu ştim dacă mai este sau ne-a urcat în os. Cât va mai fi un munte Şi-n josul lui o râpă, Fiinţa noastră ştie şi crede neclintit Că drumu-n sus nu poate nimic să-l întrerupă Şi Că pe el Chiar munţii Ei înşişi Au pornit.
sâmbătă, 19 aprilie 2025