În veacuri, azi, fără de sens, dar ieri fără păcate, când nu doream a căuta prin ceruri nestemate, Pe când aveam un infinit și ne ştiam menirea, de-a fi în locul hărăzit necunoscând iubirea, Când nu ştiam a ridica spre cer, a noast’ privire, Iar sensul vieţii-îl imbrăca a negrului umbrire, Pe când credinţa de a fi egali cu nemurirea era motiv de a jertfi amorul şi trăirea, În umbra unui vechi bordei stăpân pe a sa lume, sub împletiri de fagi şi tei trăia un tânăr june. Fără de-a fi desăvârşit credea în idealuri Şi tot spera, necontenit, Ale schimbării valuri. El tot căta spre cer deschis că va veni o vreme când lumea falnicului vis covor se va aşterne. Şi astfel anii s-au întins tot aşteptând momentul De-a a uni în al său vis trecutul cu prezentul. Iar simfonie îi părea eterna aşteptare Caci inima în piept afla a stelelor chemare. Privea in jur, cum, în dezmăţ, se dezveleau ruine Şi-al lumii îndelung ospăţ își consuma destine. Şi totu-i pare fără sens, o lume muritoare. Dar sus, întregul Univers Îi schimbă-a lui visare. Deodat’ o linişte tăcu în cerul plin de stele, Iar o cometă se născu mai mândră decât ele. În corp de pulberi îşi turna a stelelor lucire Şi din misterul lor forma tulpina şi-a sa fire. Se îndrepta către Pământ drept simbol al dorinţei de-a fi etern aşezământ Cuvântului, Credinţei. În drumul ei îşi desfăcu Cea tainică privire Şi spre bordei îşi abătu a dragostei simţire. Şi de pe-o rază coborî Simbol, fără de vină Şi o caldură izvorî Pal, împrăştiind lumină. El sta cu ochii mari închişi cu frica lor de moarte, Ca doi cărbuni pe vatră stinşi ce focu-i stă să-i poarte. Căci le e frica de etern, de setea ce îi arde, Că în al dragostei teren s-or scufunda în noapte. Lui îi e frică de-nceput și de-ale vieţii ape, Pe care, el, biet chip de lut, în veci nu le-a străbate. Asa că, tace, în suspin Dar în a sa furtună E pasere înfiptă-n spin ce cântul îşi adună. - ’’De nu te ştiu azi sau ce eşti de te-am visat soţie, Ai coborît din căi cereşti să-mi dai răspuns, deci fie... Te lasă-n lumea mea şi-n glas Trimite calde vorbe, A’ mele gânduri de pripas, Uşor, o să le-aprobe.” Precum o ploaie cade lin pe ţarina-nsetată Cu glasul dulce, cristalin, cometa-i se arată: - “Te-ndreaptă în vis, încetişor te uită în odaie, Priveşte-n suflet şi-n amor a iernii vâlvătaie. Tu, de eşti singur pe pământ și sufletul îţi arde Nu este apa să te sting și toate-ţi sunt deşarte. O, prinţul meu, tu, azi… suspini, te pierzi într-o idee Şi îţi fereşti ochii senini de-a dragostei scânteie. Iar plânsul îţi e vers şi foc lăuntru îţi e doină, Căci inima îţi stă în loc căzută-n a sa moină. Azi eşti legat prin legământ în propria cetate, În spaţiul tău, prea gol şi strâmt, iubirea nu încape. Nu te uita la lumea ta- o temniţă-n mişcare Ca un puhoi de piază rea ce naşte şi-apoi moare. Ea, neavând nimic firesc doar garduri nevăzute, un loc în care locuiesc destinele cazute, Aruncă laţuri de pelin ce sufletul ţi-l prinde Şi nu ai crez într-un destin ce nu îl poţi cuprinde. Nu vei mai fi peren mormânt sau prizionier în temeri De vei urma al meu cuvânt, ale iubirii cereri. Trăind al dragostei fior Tu, lumea ta o lasă, să fii al cerului pridvor, iar eu să-ţi fiu mireasă. Eternul mire tu să-mi fii vei împlini destine Tu, lasă jos, printre stafii, Lumeștile ruine Destinul pe care-l urmezi clădit e pe suspine. Tu, de vei vrea să mă urmezi, te-i ridica la mine. Să te-ncălzesc cu al meu gând, cu-a’ fericirii lacrimi. Să înşirăm, în doi şi-n rând, A’ sufletului patimi. Să-mi fii tu salbă de alin, Iar semn de preţuire oi ridica a nost’ cămin pe bolţi de nemurire. Oi pune coperiş din flori pe bolțile de stele, Cu fericirea să le-nsori, să străluceşti ca ele.” El sta în gânduri tremurând, privirea lui e pară. Şi a sa voie, gând prin gând cuvinte desfaşoară: - “E drept că-n astă lume grea, Când soarele apune, nu străluceste nicio stea iubirii a-i da nume. Cât e de drept al tău zefir ce raza ţi-l aduce Când eu plătesc luminii bir cometei ce străluce. Mă-îmbeţi cu şoapte de amor să te urmez în cale, să fiu eternul călător Pe-ale schimbării pale. Dar, ca în braţe să te prind, să-ţi pun cununi de laur Şi dor de viaţă să-ţi aprind să fii al meu tezaur, Şi ca să rup al meu suspin din temniţi de tăcere Tu înţelege al meu chin și-a mea dulce durere. Şi drept e că nu am orizont pe fruntea-mi tot plecată Dar nu aduc niciun afront crezând în a mea soartă. De vrei să zbor, ca doi să fim Pe ceruri înstelate, Tu te întreabă ce jerfim Deci… şade şi socoate Tu eşti lumina unui vis ce umple a mea noapte Eu.. întuneric şi abis și prizionier în fapte. Îţi este drumul nesfârşit pe bolte luminânde, Iar eu, cu pasul mărgini,t Nu-l voi putea cuprinde. Tu eşti o flacară arzând Şi… poate, prea fierbinte! Când tu iubirii tremurând decizi să-i fii sorginte Dar eu rămân biet muritor și n-am gând de mărire Sau să trăiesc etern amor captiv în nemurire. Tu îţi urmează vrutul mers Etern străluce-n noapte. Şi vei străbate-n în Univers celeste cercuri, şapte. Acolo sus, tu vei afla întreaga ta menire Eu voi trăi făr- a blama prea cruda despărţire.” El își închise al său gând despre-a sa menire, Iar cometa, tremurând, se stinge în uimire: - “Cum poate azi, un muritor să cuteze, dară, de a fi stăpânitor peste-a sa comoara?” Se sting patimi în înalt și pe cerul rece… Iar cometa, în asalt Cercul şi-l petrece ………………………. Trecu un an, trecură trei dar vraja nu se lasă, Căci el privind în urma ei Tristeţea îl apasă. Pe cer, în locul prea iubit, el vede şi suspină că a ramas nestingherit un petec de lumină. În coada de cometă sta, lucind, ca o minune, un nor de pulbere de stea trăind deşertăciune. Iar dincolo de el, un gol... un negru fără margini, Al întunericului sol, o carte fără pagini. Priveşte-n jurul său uimit și vede-asemănarea. Căci Universu-i pustiit și nu-înţelege starea. Căci el iubea făra-a întâlni fiinţa părăsită Încă spera că va veni și ziua hărăzită, Când, poate aici, îşi va afla, a sorţii dulce cale Sau inima în piept va sta de dragoste şi jale. Îşi ridica din nou spre cer Privirea sa senină Şi-a lui interne temeri pier Căci vede-a sa lumină. Cum ea în toate-l aştepta și în eternitate Din ale ceruri tot cernea iubirii, calde şoapte. Şi din străfundul unui dor recheam-a sa lumină Un glas de îngeri într-un cor pe buze-i se imprimă. - “O, te iubesc nemărginit și mă cufund în noapte Căci văd pe locul tău dorit doar praf de nestemate. Cât îmi lipseşti, n-ai cum să ştii cât lipsa ta m-apasă, Întoarce-te, te rog să vii și să-mi devii mireasă! Oi merge sus, cu tine-n zbor spre locul de lumină Şi al iubirii dulce dor să-l scuturăm de tină. Eu îţi voi fi așezământ Când ziua se va naşte Şi îţi voi fi cer şi pământ Eternul vom cunoaşte.” Ea asculta din al său cerc a dragostei chemare Cum ani şi veacuri se petrec când inima tot doare. Îşi încheie al ei ocol și-al cercului lumină Si, din acelaşi loc, simbol, fără pacat sau vină, Ea reveni catre Pământ și chiar de ani trecură, Jos, clipele sub jurământ, trăiau iubirea pură. Ajunse colo pe Pământ se transformau în fapte. ………………………. De au trăit în legământ Te-ntreabă şi socoate… Poate au fost un cuplu sfânt... Vom şti în veacuri, oare? Dar ce e sigur, pe Pământ, nu vor pieri-n uitare. ...................................... Aşa şi noi, asemeni lor, ne naştem din trecuturi Şi fiecare-i călător spre-a’lumii începuturi. Si, de ar fi să respectăm tot ce am fost odată, Poate într-o zi o să aflăm o dragoste curată.
sâmbătă, 31 mai 2025