Peste codri se coboară, Peste vârfuri trece lună Iar izvoarele răsună. Cine-mi trece luncile Domniţa cu pruncele; Cine-mi trece mândra luncă, Domniţa mea cu o pruncă Cine-mi trece lunca mare, Fata lui Dragoş călare Pe-un cal alb ca de ninsoare, Cu rafturile de argint Şi presun până-n pământ, Ea îşi caută de cale, Merge-n vale, merge-n vale. Îndărătu-i din pădure Se – nalţă, cu ziduri sure Şi cu nalte porţi, cetatea Stăpânind singurătatea, Iar ea-şi caută de cale, Vine-n vale, vine-n vale. Iar când ochii şi-i ridică Se trezeşte singurică, La mijloc de codru des Unde crengile se ţes Şi prin mrejele de frunze Cearcă lună să pătrundă, Iar un tei cu umbra roată Şi cu frunza scuturată Pleacă ramuri pe-un izvor Care sună-ncetişor Şi prin sunet blând de ape Parcă vine mai aproape Glas de corn din depărtare Tot mai tare şi mai tare. O auzi sunând Din cărare corn, Înspre tine blând Eu să mă întorn. Şi când ochii – a ridicat Ea zăreşte un băiat Ce s-apropie de ea Pe-un cal negru – alăturea. Flori de tei el are-n plete, Negri ochi ca s-o săgete Şi la şold un corn de-argint Şi pe haine mărgărint. – Ai venit să mă priveşti Dulce zână din poveşti, O, te pleacă înspre mine Cu mâini albe, lungi şi fine, Iară degetele trase Subţirele de crăiasă, Lasă-le în a mea mână, Mlădioasa mea stăpână. Dar ea mâna-şi trage-ndată Dintr-a lui… şi speriată Se uita în jos smerită, Ruşinoasă şi uimită. S-o ajungă el voieşte, Ea să vină se fereşte, O ruga cu vorbă dulce Pe-a lui braţ ca să se culce, Mai nu vrea şi mai se lasă, Ca de-un farmec e atrasă, Până ce cade-n a lui braţ De-o priveşte cu nesaţ. Păru-i galben abia creţ Peste tâmple-i stă răzleţ, Dându-i multe frumuseţi Şi trecând pe după tâmple Umerii cu aur împle, Umerele şi spinarea Şi întreagă arătarea. – O, copilă, chipul tău De-mi-l bunul Dumnezeu, Chipul tău cel izmenit Ce pare că-i zugrăvit; Draga mea, nu te-ndura De la mine a zbura, Ori de-i merge de la mine Ia-mi şi sufletul cu tine, Ce mai trebuie să fie Dacă n-am tovărăşie Şi la ce să mai trăiesc Singurel să pătimesc? Ea roşeşte la obraz I se prinde de grumaz Şi îi zice – abia – abia: – Vino la urechea mea Şi spune-mi orice vei vrea; Şi eu ţi-oi spune ceva, Dar dă-mi pace… nu mă strânge, Te iubesc de-mi vine-a plânge, Dac – ai şti cât te iubesc, Că din ochi te prăpădesc. – Dar de-i merge cui mă laşi Singur să fiu pătimaş? – Nu te las, nu… Spune-mi bine Că cu cine şi prin cine Să mă înţeleg cu tine Ca să vii seara la mine. Peste vârfuri trece lună Iar izvorul dulce sună Merg alăturea călare, Pier în umbră de cărare, Iară cornul lui duios Sună dulce dureros, Mai încet în codrul verde Se tot pierde, se tot pierde.
