Răzleţ din oştirea bătută, Fugind pe câmpia tăcută, Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Şi piere. Din rană şi-ar smulge săgeata Şi n-are putere. Pierdut-a şi oaste şi ţară. E noapte-n văzduhuri; şi rară E zbaterea apei, când valul Atinge cu aripa-i malul Iar Gelu, prin noapte stând singur, Vorbeşte cu calul: Vai, murgule, jalea mă curmă! Mă lupt cu durerea din urmă, Căci rănile-mi sapă mormântul, Degeaba împrăştii tu vântul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pământul. Mă chemi prin nechezuri păgâne Şi parcă zici: Vino, stăpâne! Vezi, picură rănile tale Şi neguri se nalţă din vale, E noapte, şi ziua de mâine Ne-ajunge pe cale! Trei suliţe făcutu-şi-au strungă Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul; Tu-ţi rupi cu picioarele frâul Las, murgule, las să ne-ajungă Pe-aicea pustiul. De-acum tu… cât va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o întinde Şi-apoi cu picioarele-mi sapă Mormântul pe margini de apă. Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi aruncă-mă în groapă. Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivăţul iernii. Ca-n taberi al căilor tropot; Iar veşnicul apelor şopot Să-mi pară ca-n ceasul vecernii. O rugă de clopot. Şi, poate, sosi-va o vreme Când munţii vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece bărbaţii-n şiraguri Când bucium suna-va să cheme Pe tineri sub steaguri. Iar tu, de-i trăi, frăţioare, Să-mi vezi luptătorii-n picioare, Atunci când sosit va fi ceasul, Abate-ţi pe-aice tu pasul: Nechează-mi, şi atunci eu din groapă Cunoaşte îţi-voi glasul! Şi-armat voi ieşi eu afară, Şi veseli vom trece noi iară Prin suliţe şi foc înainte, Să ţie protivnicii minte Că-s vii, când e vorba de ţară, Şi morţii-n morminte! El zice, şi mâna şi-o strânge Pe pieptul cel umed de sânge Iar calul stă singur de pază Lui Gelu, şi trist el aşează La pieptul stăpânului capul Şi astfel veghează. Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte Pădurea, când ploaia soseşte, Aşa din adâncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. Iar vuietul vine, şi creşte, Mai iute, mai tare. Şi iată-i, din umbrele văii Cu scuturi ies repezi flăcăii, Ca morţii ce-şi lasă mormântul; Ies roibii cu umblet ca vântul, Răsar de pretutindeni, de pare Că-i varsă pământul. Arcaşii lui Arpad! În goană Ei fug dup-oştirea duşmană. Şi, uzi de-alergare, se-ncură Fugarii prin negura sură, Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii Cu spăzile-n gură. Năvalnic s-apropie paşii, Şi-n goana lor cântă arcaşii, Şi-aşa de sălbatic li-e cântul Din piele de urs au vestmântul, Şi-n bărbile lor încâlcite Se-mpiedică vântul. Iar Gelu, auzindu-i prin zare, De spaimă şi groază tresare El moare! Şi cântă păgânii! N-au Domn şi n-au ţară românii, Şi-aduşii de vânturi în ţară Sunt astăzi stăpânii! Şi-n mâinile cui e scăparea? Nu-i piept să le-nchidă cărarea? Nu-i braţ de voinic, să-i abată? Şi nu e pe lume-o săgeată Ca-n inima gloatei lui Arpad Adânc să străbată? Şi Gelu le judecă toate: Se nalţă proptindu-se în coate Şi-a calului glezn-o cuprinde, Cu grabă el arcul şi-l prinde, Şi-nvârte săgeata şi-o scoate Din rană, şi-o întinde: Şi vâjâie slaba săgeată Cu gemetul morţii deodată Arcaşii trec repezi în cale, Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale: Ce cânt de-ngropare lui Gelu Şi-oştirilor sale! Iar vuietu-n neguri pătrunde Şi-n inima nopţii s-ascunde Departe, şi-n valuri de valuri Ecoul izbindu-se în dealuri De zece ori jalnic răspunde Pustiilor maluri. De zece ori, iarăşi de zece, Şi scade, şi piere, şi trece, De data din urmă răsună Tăcerea-mprăştiată s-adună Şi-n neguri alunecă rece O bolnavă lună. Iar calul, vedenie mută, Cu coama de vânturi bătută, Stă-n noaptea cu neguri de pază Lui Gelu; şi trist el aşează Pe pieptul stăpânului capul Şi astfel veghează. Iar apa la maluri se frânge Şi cade pe spate şi plânge: Cu fierul potcoavei tu-mi sapă Mormântul pe margini de apă, Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi aruncă-mă în groapă!
sâmbătă, 19 aprilie 2025