Cu vânturi ce cântă prin coame de cai Și brume țipând sub copite, Ne-nvăluie toamna, purtându-și pe strai Odăjdii de-arămuri topite. Pe cerul clipind tot mai rar siniliu Își trage nezborul și plumbul, Și reci adieri hohotind a pustiu Sărută cu foșnet porumbul. Lipsindu-i din scenă prea mulți cântăreți Închide și ea stagiunea, Lăsând croncănituri de negre tristeți Să-și fâlfâie-n zbor pasiunea. Acesta-i tabloul când pleoapele dor De strânse ce sunt, de-ncordare, Dar când se ridică al inimii stor Vezi toamnă bogată și...soare. Și-atunci înțelegi că orice anotimp Își poartă comoara în sine, Divină-mpletire, imună la...timp, De „bun”, de „frumos” și de „bine”. Și cântecul lipsă pe-al toamnei album Să-l scriem divinului Tată: Cântând mulțumim pentru toamna de-acum, Pe care ne-ai dat-o bogată! Simion Felix Marțian Neunkirchen, 1 octombrie 2019
sâmbătă, 31 mai 2025