În seara caldă pătrunde prin fereastră Parfum de flori de tei venit din curtea noastră; Somnoroase păsărele se strâng pe crengi, Se-aud pe drum vreo două sau trei tălăngi. În mireasma florilor sfinte de tei, Închid ochii smeriţi iară strămoşii mei Rând pe rând, în inimă şi gânduri, Picură cuvinte puse-n rând şi-n rânduri. Un luceafăr mare, de sus de pe boltă, La geam în sclipiri, uşor se dezvoltă Căci o floare-albastră e în amintire, Inima vibrează cu dor şi iubire. Codrul des e plin de rândunele Ce se duc la baltă, iute să se spele. Stelele-n cer stau să nu coboare, Catargele să nu scufunde în mare. Făt-frumos din teiul nalt şi vechi Blancăi îi şopteşte tandru la urechi “Nu ştiu ce”... şi pleacă iute amândoi, Fuga lor în noapte-i urmă de strigoi. Plăsmuită-n codru, dorinţa din izvor Pluteşte în luntre, nuferii-n covor Pe lacul albastru-n apele unduioase Crăiesei îi dau sărutări sfioase. Sara pe deal salcâmii ning cu floare, Norii se scaldă în ape la izvoare… Şi-i calea-atât de lungă pân la steaua ta, Poet plin de iubire, în umbra ta aş sta! Ochii acum privesc la teiul înflorit... Pe Eminescu-n versuri l-am moştenit! Comoara poeziei în suflet o păstrez, Celor ce vin, cu drag, să le-o înmânez!
sâmbătă, 31 mai 2025