Nu credeam să învăţ a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visător la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce… Până în fund băui voluptatea morţii Neîndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercule înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!
