Orion

Încrustam în stâncă un cuvânt
Şi valurile îl ştergeau cu degete umede.
Auzeam doar pulsul cerului şi inima 
Înspăimântându-se şi bătând 
Ca un clopot de mânăstire în depărtare.
Pretutindeni în noi cei fără de cale
Iluzia de a înfrunta fatalitatea,
Nobil privilegiu al singurătăţii
Un cal de umbră priponit în zarişti 
Celeste la ţăruşul dintre hotarele
Spre care n-am călătorit decât în vis.
De acolo, din înălţimi, Orion însingurat 
A vegheat totdeauna ca un far aprins 
Care îşi caută în noapte corăbierii.

Copyright © 2017 Marin Mihalache