Singuri, străini şi fără călăuză Am căutat izvoare în pustiu, Pământul făgăduinţelor, Patria fără de hotare a viselor, Piatra de la temelie, filozofală. Dar tot singuri cum am venit Ne ȋntoarcem ȋn noapte. Şi cum să umblăm noi rătăciți Pe acest drum fără de ȋntoarcere, Fără măcar de o candelă Care să ne lumineze calea? Stelele de aur şi argint topit, Lacrimi de lumină ale cerului, Curg spre Calea Lactee. Deşi mereu ne-am rătăcit Nu ne-am oprit din drum. Trebuia să existe undeva o oază, Un loc de odihnă şi înnoptare Al celor ȋnsinguraţi şi neliniştiţi, Al nesfrâşitelor caravane, Al turmelor de vise neîmplinite Care se reȋntorc ȋn noaptea nefiinţei Printre dune de nisip şi cranii albite, Spre văile ȋntunecate ale plângerii. La fiecare tresărire a vântului Sufletele noastre, făclii aprinse, Au fluturat precum pânzele Unei corabii lovite de furtună. Am fost atât de trişti şi neliniştiţi Nu fiindcă se apropia seara Ori că se stârnise furtuna Ci pentru că focul care pâlpâise În candelele inimilor, Cuptoare aprinse de lut, S-ar fi putut stinge oricând. Şi cum să intrăm noi ȋn noapte Fără o lacrimă de lumină Izvorând în pustiul din noi? Doamne, măcar dacă ȋn seara Aceasta, la sfârşit de drum, Înainte de ultima ȋntunecare, Am găsi undeva piatra filozofală Pe care să ne odihnim capetele. Măcar dacă după atâta mers şi căutare Am găsi undeva o vizuină precum vulpile, Un cuib precum păsările cerului Unde să putem ȋnnopta liniştiţi. Copyright © 2016 Marin Mihalache
sâmbătă, 31 mai 2025