Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind, Zâmbirea gurii crude să-mi fie al meu crez – Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi. Fii binecuvântată şi fericită tu, Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu. Veninu-amărăciunii şi ani-mi pustiiţi În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ; Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic – Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic. Da, da… numai natura dreptate are-n veci, Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci, Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip. Ironic pare-a zice: nemernici râmători, Visat-aţi vreodată asemenea comori? Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mândrie: Turbând de-mpătimire, murind de gelozie, Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui, Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui Şi risipeşti privirea-ţi – când eu pentr-un cuvânt Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt. Atâta de frumoasă… şi tot numai femeie? Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie, Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni, Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i semeni, Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador – O, dulce chip de înger şi totuşi muritor! Da, muritor… blestemul al lumii acesteia: Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia – Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi O singură femeie lipsită ce-i de patimi Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred: – Numai a ei făptură de înger dac-o văd – Că niciodată buza n-atinse o altă buză, Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză, Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi… Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi? Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins, Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins, Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin, Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns – Că setea de iubire pe ea n-o au atins. Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mpotrivă – Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă – Acelor vorbe calde, şoptite cu durere, Ce aerul îl umplu şi inima de miere? Putut-a împotriva atâtora să steie Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie? Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic? Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic; Viaţa adoratei şi gingaşei copile Să o pătez cu umbra plăcerii unei zile Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna? O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele, Priveşte amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele? Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură? Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură, De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă – Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă? Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o, Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a acoperit-o, Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă… Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă? Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu; Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân În lume-atât de singur şi-atâta de străin, Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât – Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât. O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei, De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei? De ce mă-nşeală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i, De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui? Ajungă-ţi… mă omoară mai bine… şi destul. De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul? A mamei amintire eu unu-n stare-am fost Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc, În dar parcă mi-ai da-o… şi parcă o primesc Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ. Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti, Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti – Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câine Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi? O, râde-mă, o, cască în faţă-mi… tu mă pierzi! Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece – Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece; Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind, Să vezi că cel mai tare se face om de rând, Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi, – Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi – Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sfarme. O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut Când a făcut zăpadă şi diamant din lut, Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi – Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi. Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns! Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrund – Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt, Decât să fiu un preot la un astfel de cult, Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult! Şi totuşi, totuşi, scumpo… de nu te-aş fi văzut, Au astă bogăţie de-amor aş fi avut? Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine; Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi. Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară Şi mai mult o să crească iubirea mea amară! Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme, Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme! Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc: Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc!
