Plouă iar. De ceva timp numai plouă. Cad în lacrimi limpezi stropii reci de ploaie, Se preling pe-acoperişuri şi pe străzi ei curg şiroaie, Nouri negri şi-ncruntaţi umbresc străzile pustii, Iar sufletele slabe…se simt împinse toate Către frig, către ţărână, către moarte… Desculţă, udă, tremurând, ea îşi târăşte Picioarele-nvineţite, mult umblate şi rănite, Prin ploaia deasă, pe drumuri părăsite… Ochii-i plâng, gura-i geme, sufletu-i urlă De necazuri şi tristeţi, de durere şi de-amar, De dorinţa şi de teama de a trece un hotar. Îi va fi rece? Îi va fi cald? Îi va fi rău sau bine? Mai tare-o va durea? Sau durerea-i va alina? O vor uita cu toţii sau îşi vor aminti de ea? Drumul ce l-a ales întoarcere nu are; Cum îi va fi, ce va simţi – nimeni nu ştie, Ce ştie ea, e că nu va mai fi vie. Pădurea e-n faţă aşteptându-i trupul. Ploaia se-nteţeşte, vântu-i taie cu suflarea Pielea, ochii, respiraţia şi calea. Ploaia o respinge, vântul o refuză, O trimit înapoi, să plece acasă, Să-şi ia zilele nu vor, nu o lasă, nu o lasă… Dar ea continuă să meargă, Nu ascultă nici de ploaie, nici de vânt, Niciun sens nu mai are viaţa ei pe-acest pământ. Decât sclavă printre oameni, ea preferă moartea; Nu-i mai pasă de nimic, nici de foc, nici de iad, Nici că cei ce viaţa-şi iau nu urcă, ci cad. Speranţă nu mai are, nici vise, nici dorinţe… Doar gânduri sumbre, insomnii şi zile incolore, Voci şi vedenii ce-o tulbură ore şi ore… Singură se simte, fără mamă, fără tată, Fără oameni dragi care s-o iubească… Ce dorinţă să mai simtă, pentru ce să mai trăiască? Tunete şi fulgere, ploaie torenţială, Înspăimântată e natura toată Căci în pădure de un ram stă atârnată O copilă naivă, un suflet mâhnit, Un trup de fecioară din care viaţa se scurge Clipă după clipă, în timp ce îngeru-i fuge. Frânghia-i prea strânsă, n-o lasă să respire, Ochii bulbucaţi se umplu de ceaţă, Se stinge-ncet visul de loc cu verdeaţă, Trupul se zbate în mâinile morţii, Viaţa dispare între stropi de ploaie, Iar lacrimile-i curg…îi curg şiroaie… Ploaia s-a oprit, doar vântul mai adie; Şi-i leagănă încet trupul ce-atârnă fără vlagă, Şi vuieşte printre frunze – parcă se roagă… Norii se desfac şi curcubeul apare, O floare măiastră tocmai s-a ofilit, Dar pădurea trăieşte, chiar de ea a murit.
sâmbătă, 31 mai 2025