Mai întâi și-ntâi, s-a prăpădit bunicul, nici nu știu cum arăta, așa ca om; noi am rămas să ne mângâie vântul să ne crească rădăcinile, ca la pom. Apoi s-a dus bunica, oarbă și mărunțică, Baba Maria, îi spuneau vecinii uneori; moartă-n casă au găsit-o! Rece și singurică, noi, neamurile, o plângem și azi, deseori. Tata a murit și el, în război... la ruși, n-a avut sicriu, doar o groapă comună; era la prima tinerețe... cu anii jucăuși și l-au ucis noaptea, când pe cer era lună! După ceva ani, a pierit fratele mai mic, 65 de ani avea, și-o boală l-a pus jos; mi-e greu să cred, rămân cu suflet pitic prin timpul care trece, tiptil și canceros. La un an, s-a stins fratele mijlociu de aceeași boală, ca a fratelui cel mic; eu stresat, cu suflet spart și fistichiu am rămas cu mama, din Căruț s-o ridic. N-a trecut mult, și-a închis ochii și mama, icoana mea din suflet, lacrima din durere; eu am rămas, desigur, să-mi trăiesc drama iar Dumnezeu mă bate, tot cu rime și himere. De-asta Soarele-mi surâde încă-n dimineață, când vârsta linșează, eu mă bucur de viață!
sâmbătă, 31 mai 2025