( COMENTARIU) POVESTEA OCHILOR NEVĂZUŢI La fel ca şi poezia mea şi această poveste este adevărată.. *** Undeva-i o fată, necunoscută mie, cu parfum de miere şi de mirt, pentru ea vă zic nescrisa poezie care nu mă lasă nicidecum să mint. Firea ei duioasă era o enigmă şi avea parfumul unui vis sublim, după ce-am schimbat strofele-n steluţe ne-am zis într-o doară: hai să ne vorbim! Am vorbit de lună, am vorbit de soare, de ape, de păsări, de furtuni şi ger şi-am simţit în aer cum fuge sfiala şi în graba clipei fug tristeţi şi pier. Ne-am vorbit de toate şi cu ce plăcere... dar... ochii ei mirifici eu nu i-am văzut, îi simţeam în versuri, îmbătaţi de stele: mă chemau spre vraja unui sfânt sărut. ‘’ Ne vorbeam de toate cele, Numai în tăcere se vorbea, Gura ei de dragul gurii mele, Vorbele din faşă le sorbea.’’ Enigmatică şi tandră o vedeam ieşind din ape cum venea ca o poveste peste valu-nmiresmat, şi din schimbul drag de vorbe ea a prins pe loc de veste că-s setos de toate cele şi... în suflet i-am intrat. Uite, merg şi mai departe, nu mă pot deloc abţine, fac o paranteză-n treacăt şi vă spun cu glasu-ncet, făceam barter drag de lacrimi, şi de versuri, şi de rime şi prin miezuri de secundă ne vorbeam suav pe net. Ea era timidă-n toate şi duioşii ochii de zână după ochelarii tandri dormeau visători şi mici, iar eu prins într-o trăire cum nu-i altă peste lume simţeam cum s-aşează-n suflet roi de fluturi şi furnici. Era prima mea minune, gingaşă, frumoasă, fină, lebăda plutind pe ape, s-ar uita cu jind la EA... şi cu versuri minunate, printre orele de noapte, aurora ei de zână prin culori mă fascina. Când a prins atunci de veste că eram aşa cuminte şi cu liliacu-n suflet şi cu versul în rucsac, şi-a scos calmă ochelarii şi cu dulce luare aminte a şoptit prin biţi şi mega: yubi drăgălaş, te plac! Farmecul povestei sfinte-i mult mai mare şi mai dulce şi prin şiruri de mărgele timpul curge purpuriu, zâna care-mi-e plecată, peste zări cu ape line m-a făcut să ard ca focul şi cu focul viu să-i scriu. Inima în doruri albe peste vârfuri de pădure se ridică ştrengăreşte, fără pată, fără greş, ochii ei ca o enigmă sunt în cuiburi dragi de stele sau se văd în buza verii, chiar pe ramul de cireş. Ochii ei sunt stele albastre, vii, scăldate în lumină şi-n suav parfum de doină se coboară peste nori, toată vina ei o poartă, şi-mi presară-n suflet farmec şi mă-mbată cu mireasmă ca un vis la sărbători. Ca un vis în noaptea caldă, ca un cântec veşnic moale, ochii ei se culcă tandru doar în versul ce l-am vrut... arzătoare mi-e dorinţa, arde-n mine toată fiinţa şi vă spun cu evlavie: până azi nu i-am văzut.. Şi mai cred că-s plini de stele şi mai cred că-s plini de lună şi-mbibaţi de nostalgie ard suavi prin galaxii, şi mi-a zis cu glas de soare şi cu glas de cale bună: dacă vrei să-i ai aproape, tu să-i uzi cu poezii. Şi prin flori de viaţă nouă şi prin muguri de speranţă eu vă spun o vorbă sfântă, ce n-am spus-o nimănui: ochii ei sunt prea albaştrii, sau sunt plini de crudul verde sau sunt molcomi ca lumina coborâtă-n vis căprui. Aceasta este adevărata povestea a ochilor pe care nu i-am văzut până acum... şi care lăcrimează prin versuri aşternute pe un obrazul catifelat de floare. Ei sunt... departe de mine şi... poate... o să-i văd... înainte de a se stinge steaua mea frumoasă... PS Prezenta postare este facuta la cererea Adinutei. A fost scrisă ca un comentariul la o poezie '' Ochii tăi'' Am postat acest comentariul separat...dar este efectiv un comentariu.. . Consideratie,
sâmbătă, 31 mai 2025