Miroznă-abruptă și amară Din frunze-n bronzuri și arămuri Și seara-i toamnă, toamna-i seară Pe ale timpurilor țărmuri. Vremea o curbă face lină Cotind în țara de arginturi Printr-o lumină cristalină Din plasele de anotimpuri. Pare-un sfârșit, dar nu se-ncepe O noutate-n răscolire Doar visele-n galop de iepe În herghelii se trec prin fire. Nu pot în rând să fiu cu ele, Să le ajung - sunt parcă-n mreje: Cad din copaci și ceruri stele Și avântarea mi se șterge. Pășesc încet ca pe alee Pe galaxii de constelații Ce nu pot toamna să mi-o ieie Din circumspecte ecuații. Parcă-aș ieși din ea și singur, Parcă mă-nfund în ea cu-ntregul, Fulgi foarte rari au prins să ningă, Iar eu mă simt ca sacrilegul Ce a călcat ceva ce nu e Admis în legea înălțării Și nu i-i dat ca să supuie Mersul pe valurile mării. Și toamna-i seară, seara-i toamnă, Însă minuni nu mă mai miră, Nimic fiindcă nu mă-ndeamnă, Doar mai trăiesc căci se respiră. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025