Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare, Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea, Plouǎ pe noi fulgii ca-ntr-o sǎrbǎtoare Şi lumina iernii cade dintr-o stea. Ninge fǎrǎ grabǎ, cu rǎbdarea ceţii, Parcǎ alb pǎmîntul vrea sǎ fie-n veci Pentru noi, strǎjerii preacinstiţi ai vieţii, Care-o sǎ ne facem prin omǎt poteci. Te-a adus ninsoarea fǎrǎ nici o veste, Te-ai întors cu fulgii ca de nicǎieri, Tu, durere veche, greaua mea poveste, Adormitǎ-n şoapta marilor tǎceri. Poate cǎ ne ninge peste amintire, Poate cǎ ne ninge ca de început, Poate cǎ se-aşeazǎ ca pentru-o zidire, Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut. O sǎ ne tot poarte sǎnii îmblǎnite, Cai vor scoate aburi calzi printre nǎmeţi, Şi-or mai fi colibe, poate, pǎrǎsite, Pînǎ-n faptul unei albe dimineţi. Sub covorul iernii, un oraş apatic Vom lǎsa în urmǎ fǎrǎ de regret, Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic, Ca pe-o rǎstignire albǎ, de concret. O sǎ-ţi scriu pe-un bulgǎr cǎ mi-ai fost departe, O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig, O sǎ-mi spui cǎ viaţa nu e totuşi moarte, O sǎ-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig...”. Şi apoi va ninge, şi va ninge iarǎ, Ca un semn de bine, rece, ne-nceput Peste o uriaşǎ, hibernalǎ garǎ, Unde prima oarǎ ne-am fi cunoscut. M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume, Azi te iert cu albul care cade blînd, Nu mai e nevoie nici sǎ-ţi spun pe nume, Cǎci te chem cu fulgii, te sǎrut tǎcînd. (din volumul “Duminica poemului mut”
joi, 17 iulie 2025