Sus, pe câmpul Nistrului, Sub poalele cerului, La coada Ialpăului Unde fată zmeoaicele Şi s-adun’ zărnoaicele, Şi s-adap’ leoaicele, Multe-s, frate, şi mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalţă-se un cort de covor, Un cort mare şi rotat, Poleit şi narămzat, Cu ţăruşi de-argint legat, Parcă-i cort de împărat! Dar înăuntru cine şede? Dar în el cine se vede? Ghirai hanul cel bătrân Cu hamger bogat la sân. Mulţi tătari stau împrejur Cu ochi mici, ca ochi de ciur, Şi stau toţi îngenuncheaţi Pe covor cu perii creţi. Iar la uşa cortului Sub stejarul mortului, Este-un biet român legat, Legat strâns şi ferecat Ca un mare vinovat. Român Grue Grozovanul, Român Grue moldoveanul Care-a sărăcit pe hanul. Doi tătari ţeapa-i gătesc, Doi amar mi-l chinuiesc, Dar el cântă-n nepăsare Parcă-ar fi la masă mare, Şi dă semn de veselie Parcă-ar fi la cununie! Iată mârzăciţele Şi cu tătăriţele Că la hanul năvălesc Şi cu toate aşa-i grăiesc: „Alei! Doamne han bătrân Cu hamger bogat la sân! Fă cu Grue ce vei face Sufletul să ni se-mpace, Că de când s-a ridicat Şi-n Bugeac Grue-a intrat, Mulţi tătari el ţi-a stricat Şi tătarce-a văduvit, Fete mari a bătrânit, Bugeacul l-a pustiit, Bugeacul pe jumătate Şi Crâmul a treia parte!” Ghirai hanul cel bătrân Trage pala pe la sân Şi cu glas crunt de păgân Zice lui Grue român: „Alei! Grue viteaz mare! De la mine n-ai iertare. Spune încalte-adevărat Mulţi tătari tu mi-ai stricat?” „Alei! Doamne han bătrân, Lasă cel hamger la sân, Că eu sunt pui de român Şi nu-mi pasă de-un păgân! De-i iertare sau de nu-i, Tot cu dreptul vreau să-ţi spui Că de când m-am ridicat Şi-n Bugeac eu am intrat Mulţi tătari, zău, ţi-am stricat Şi tătarce-am văduvit, Fete mari am bătrânit Şi Bugeac am pustiit, De bahmeţi l-am sărăcit, Bugeacul pe jumătate Şi Crâmul a treia parte. Iar Nistrul când l-am trecut, Pod pe dânsul am făcut Ca să duc, să car la noi Averile de la voi; Să duc care mocăneşti Cu copile mârzăceşti Şi cu roabe tătăreşti. Alei! Doamne han bătrân, Lasă cel hamger la sân Şi-mi dă moarte de român, Nu-mi da moarte de păgân, Las’ să mă mărturisesc Şi de suflet să-mi grijesc La un popă creştinesc Care zice din psaltire În cea sfântă mănăstire, Că mult sunt eu vinovat, De păcate încărcat; C-am curvit cu sora ta Ş-am răpit pe fiica ta, Ş-am ucis pe frate-tău, Viteaz mare cât un leu, Care-a fost duşmanul meu!” Ghirai hanul cel bătrân Uită hamgerul la sân, Şi cu glasul oţerit Pe loc a şi poruncit La mârzaci de cei mai mari Şi la cincizeci de tătari Pe Grue să-l ducă-ndată La cea mănăstire naltă! II Tătărimea purcedea Şi pe Grue mi-l ducea La cel popă creştinesc, Sfânt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire În cea sfântă mănăstire; Dacă vedea şi vedea, Grue vreme nu pierdea, Două cruci numai făcea, Doamne-ajută! el zicea, Bardă-n mână apuca Şi-n tătari se arunca Ca un vânt înviforat Într-un lan de grâu uscat. „Aman!” ei cu toţi răcneau Şi din faţa-i toţi piereau! Dacă vedea şi vedea, El în grabă se ducea Chiar la grajdul hanului, Hanului tătarului. Când la grajd el ce zărea? Un bahmet ce tot sărea, Un căluţ cam pătrăţel, Ieşea-n vară cincărel. Grue mi-l apropia; Mâna-n coamă că-i punea Şi-n podele-l azvârlea, Aşa cal nu-i trebuia! Dar colo, cât colo, în fund, Iată-un negru cal rotund, Care soare n-a văzut De când mă-sa l-a făcut. La el Grue se ducea, Mâna-n coamă că-i punea, Din loc nici că mi-l clintea! Aşa cal îi trebuia. El afară mi-l scotea, Frumuşel mi-l înşeua, Înşeua şi-l înfrâna Şi pe ochi îl săruta Şi pe dânsul s-arunca. Trei dezbinuri că mi-i da, Scântei verzi din ochi îi da, Şi deodată s-arăta Chiar la uşa cortului Sub stejarul mortului. Ghirai han cât îl vedea, Ofta greu şi mi-i zicea: „Alei! Grue, viteaz mare! De la mine ai iertare, De vrei numai să te prinzi Negrul meu să nu mi-l vinzi, Să nu-l vinzi la ungurean, Nici la turc ţarigrădean. Să nu-l vinzi nici la litean, Că liteanu-i om viclean. Ci să-l vinzi la un român, Că-i om drept şi bun stăpân Şi de mână mai dănos Şi de suflet mai duios. El pe negrul de-a avea, Tot de nunţi mi l-ar ţinea. Eu la dânsul l-oi vedea Ori la nunţi, ori la război, Când ne-om lupta noi cu voi. El că mi l-ar dărui Sau că i l-oi cumpăni De trei ori cu venetici, Venetici de câte cinci.” Român Grue cam râdea Şi din gură răspundea: „Alei! mări, han bătrân! Ori nu ştii că sunt român? De-s român, sunt frate bun Cu-orice cal viteaz nebun! Iar de ai bahmeţi fugari Şi de ai voinici tătari, Bahmeţi iuţi să mă gonească, Tătari crunţi să îndrăznească. Dă-le voie, dă-le ştire După mine să se-nşire Şi s-alerge să m-ajungă Pe câmpia astă lungă.” III Ghirai hanul semn dădea, Tătărimea purcedea Pe cel câmp nemărginit Cu negară învelit Şi cu troscot acoperit. Tătărimea se-nşira Şi fugind se răsfira Câte unul, unul, unul După negrişor nebunul, Negrişor fugea, fugea, Cum se fuge nu fugea, Ci sărea tot iepureşte Ş-alerga tot ogăreşte Nechezând tot voiniceşte. Alei! voi tătari păgâni, Vi s-a stins ziua de mâini! Iată Grue dă-napoi Şi s-aruncă printre voi Ca un vânt înviforat Într-un lan de grâu uscat; Şi cu negrişor nebunul Vă ia unul câte unul Şi din fugă vă coseşte Şi vă taie chip snopeşte Şi de-averi vă curăţeşte Şi de boală vă scuteşte Şi vă lasă-n urma lui Ca momâi de-a câmpului! Apoi Grue se porneşte Şi-n Moldova se iveşte Ca un soare ce-ncălzeşte, Încălzeşte şi rodeşte, Că mult bine-n lume face Sufletul să şi-l împace. Creştinează Şi botează, Da de fin Câte-un tretin Şi de fină O tretină. Şi cunună fete mari, Fără grijă de tătari, Şi ridică mănăstiri Pentru timp de năvăliri, Iar pe negru sprintenel Îl face frate cu el, Că românu-i frate bun Cu-orice cal viteaz nebun!
sâmbătă, 19 aprilie 2025