Cînd sînt în lume-atîtea accidente, Dar se mai şi iubeşte uneori, Pe frunza toamnei, cu trǎiri urgente, Îţi scriu cǎ-n mine sînt deja ninsori. Ca o instanţǎ a durerii mute, Din ascunzişul cald al unei ierni, Prin hotǎrîrea lacrimii cǎzute, Tu mǎ condamni la fulgi uriaşi, eterni. Şi te-aş despovǎra de orice vinǎ, Precum un om care-i clǎdit din nea, Dar mi-e cǎ va fi cald, şi o luminǎ Mǎ va topi adînc, în sinea mea. Pe biciclete îngerii coboarǎ Cǎtre o stea albastrǎ, de pǎmînt, Sǎ ne rugǎm copacii sǎ nu-i doarǎ, Şi sǎ se interneze în cuvînt… Destin mizer, necrozǎ sufleteascǎ – La cîte-o vatrǎ-am fost lǎsaţi ciudat, Şi-am decǎzut în legea omeneascǎ A celor ce odihnei s-au predat. Te-aş mai iubi cu patimǎ şi sînge, Te-aş mai împerechea c-un adjectiv, Tu, umbra mea care în timp se frînge, Tu cea pierdutǎ fǎrǎ de motiv. Pe continente separate, paşii Ni-i tot purtǎm prin timpul fǎrǎ rost, Şi de-undeva ne blestemǎ urmaşii Cǎ, din nimicuri, ei nici n-au mai fost. Da, în curînd, şi frunza se va duce, La poartǎ îţi vor creşte, mari, nǎmeţi, Şi palidǎ vei şti cǎ nu-ţi aduce Nici iarna asta sensul altei vieţi. Îmi pun la geam un steag alb ca zǎpada Şi las deschisǎ uşa ca sǎ vii… Poate un viscol îţi va fi dovada: Tardiv intrînd, sub nea mǎ vei gǎsi.
marți, 22 iulie 2025