La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul, Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul. El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc. Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie. Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat, Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat – Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere; Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere. Dar galbenele flăcări prin codru străbătând Ajung pe la culcuşul de iederă uscată A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată, S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte, Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte: „Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu? Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu, Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!” Arnulf aude glasul, voinică-i este firea Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea. Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat, Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte, Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte; El mii de braţe goale le-ntinde tremurat. Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne? Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci! Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!” N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă. Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său, Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul: El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul: „Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu? Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună; Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!” Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale. Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns, Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine? Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine? Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine, Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns. El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată, Acelaşi drum spre codru, o goană desperată! Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci! Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună – Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?
sâmbătă, 19 aprilie 2025