Mi-amintesc și-acuma, Doamne, Om la patrușcinci de toamne, Când eram copil, pe luncă, M-a trimis mama la muncă, Şi-am muncit tot ȋn prostie, Nu tu casă, nu moșie, N-am găsit măcar nevastă, Să mai am ȋnc-o năpastă, Iar de bani, de niciun fel! Când priveam ȋn portofel, Ȋnjuram, fără perdea, Apropo de mama mea! Iară, vără-miu, Costică, Ce noroc pe el, adică, Mă-sa, că pe ea am boală, L-a trimis să facă școală, Facultăţi, un doctorat, Văru’…supraeducat, A-nvăţat atâta carte, Moară Veta, să n-am parte! Neamu’ tot nu pot să-l pui, Nici la deștu mic a’ lui, Mă-sa, nu mai zic că mor… I-a făcut un viitor! Dar, norocul e că noi Avem un guvern de soi, Il iubesc, l-am și votat De cinci ori!...e democrat! N-a ţinut de școală cont, Ori c-ai fi ultimul tont, Ne-a adus la un nivel Ca să fim plătiţi la fel, De-am ajuns, ca și Costică, S-am o leafă bunicică, Şi…făcând de ani și ani, Amândoi aceiași bani, A venit, deh! rândul lui, Om cu școală, cum vă spui, Să-l aud pe arătură, Cum pe mă-sa o ȋnjură… Telelei, ca doi nebuni, Culegând de zor căpșuni! Valeriu Cercel
sâmbătă, 31 mai 2025