Timidă, toamna

Timidă, toamna, mi-a bătut la ușă  
Și m-a rugat să-i dau un colț să stea  
Pe canapeaua vieții, împreună  
Să admirăm amurgul. Se-așternea  

Neliniștea pe inimă. Ce toamnă,  
Când vara s-o trăiesc, încă-aș mai vrea!  
Dar m-a cuprins haina ca o haină  
Fără să-i pese de tristețea mea!  

Și, invadându-mi viața, printre umbre,  
Amesteca culorile din flori  
Pictându-mi pletele, apoi pe frunte,  
Îmi răstignea, adânci și largi cărări.  

A câta toamnă vine peste mine,  
Prin câte voi mai colinda? Curând,  
Când iarna o să-mi bată-n ușă, ție,  
O să-ți aștern regretele plângând  

Această clipă, în care, în bogăție,  
Îmi invadezi prezentul în parfum  
Și îmi așterni cărarea colilie  
Prezentului, ce-i arămiu de-acum!  

Timidă, toamna, îndreaptă către mine,  
Veșminte ruginii. Eu mă opun,  
Însă, încet, renunț la bătălie  
Și toamnei mă predau. Precum un fum,  

Cuprinde toamna trupul meu. Eu plâng  
În timp ce-mi dăruiește înțelepciune,  
Șoptindu-mi tandru: clipele se scurg  
Trăiește clipa, viața e deșertăciune!  

Nu mai fi tristă, clipele se scurg...  

07.09.2018