În fiecare toamnǎ retrǎiesc Aceleaşi amintiri cu nostalgie, Când perele în pomi se rumenesc Mǎ aflu în a mea copilǎrie: La noi în sat, pe-atunci, aveam de toate, Şi prune, şi gutui, şi-atâtea mere, Toţi pomii erau plini de fructe coapte, Ce nu aveam, mi-aduc aminte, pere, Cǎ ne-adunam târziu, pe înnoptat, Bǎieţii toţi, cǎ-n sat nu erau fete Şi-apoi plecam la pere, la furat, În satul dinspre luncǎ,-n douǎ cete, Ştiind cu toţii foarte bine locul, Ogrǎzile cu perii cei de soi, Cǎ-n fiecare toamnǎ fǎceam jocul, Dar şi sǎtenii ne ştiau pe noi(!)… Şi câte garduri am sǎrit, mǎi frate, Prin mǎrǎcini cu sânul plin de pere! Nu mai vorbesc ce muşcǎturi de...spate, Cǎci câinii n-aveau pic de maniere; Dar anii au trecut, eram flǎcǎi Şi cine mai era ca noi în sat(?!) De perele din satul dintre vǎi Aproape cǎ de ele-am şi uitat, Da-n toamna aia,-n zi de sǎrbǎtoare, La horǎ, unde toţi ne-am adunat, S-a auzit venit din depǎrtare Un zvon de care noi ne-am şi mirat, Şi nu ştiu cum, fǎrǎ sǎ bag de seamǎ Aud şi eu, cǎ-mi zise o muiere, Sǎ mergem toţi flǎcǎii fǎrǎ teamǎ În satul dinspre luncǎ sǎ luǎm pere, Cǎ am plecat cu toţii, pe luminǎ, Mǎcar sǎ revedem pe unde-am fost, Când ne-alergau dulǎii-n vreo grǎdinǎ Şi perii, cǎ-i ştiam chiar pe de rost; Dar ce sǎ vezi! nici n-am ajuns în sat, Cǎ ne-aşteptau cu pere în cǎrare Atâtea mândre de nici n-am visat(!) Şi toate-aveau în pǎr câte o floare, Am luat şi eu o parǎ şi-am muşcat Din poala ei, ce-apoi mi-a fost mireasǎ, Cǎ n-am gǎsit, din câte am furat, O alta mult mai dulce şi frumoasǎ; De-atunci privim la perii din ogradǎ Ce i-am sǎdit chiar dupǎ nuntǎ-n zori Şi i-am pǎzit sǎ nu ajungǎ pradǎ Celor ce noaptea jefuiesc comori; În toamna asta-avem pere de dat, Cǎci perii-s plini de rod şi bucurie, Iar fetele ni-s mari, de mǎritat… Da’ zic şi eu aşa…ca sǎ se ştie! Valeriu Cercel
sâmbătă, 31 mai 2025