Mă simt cuprins puțin de lașitate că nu ți-am spus atunci când ai plecat că te iubesc cum poate... nu se poate pe-acest Pământ, atât de mult schimbat. Ai fi crezut că sunt doar vorbe goale- un antidot la Marele Sublim când între noi am tot schimbat pocale, dar de la mine ai băut venin. Ai pus în cupă flori de primăvară și fericirea ultimei zăpezi ce se topește-n sunet de chitară pe portativul ce-l întruchipezi. Ai mai turnat în cupa fericirii o lacrimă din ochii tăi fierbinți să simt în sânge vrerea construirii unui cămin oblăduit de sfinți. Ai încălzit mixtura fermecată c-o taină și un veșnic legământ că îmi vei fi fecioara precurată ce n-a greșit în faptă sau în gând. Iar eu ți-am pus, fără să-ți dau de veste, un amalgam de temeri și erori, dar niciun jurământ care s-ateste că nu vom fi în viață meteori. Dar cum să-ți spun că libertatea vie în sânge noi, bărbații, o avem, că o păzim fără să luăm simbrie și pe nimic, în veci, n-o antamăm? Dar m-ai iubit cu suflet de copilă și mi-ai băut pocalul cum a fost fără să spui că gustul de argilă ți-a provocat un sentiment anost. N-am îndrăznit să îmi repar greșeala, din jurământ un antidot să bei și mi-am topit în suflet chinuiala ce arde-n mine veșnice scântei. Știu c-am greșit și că a ta plecare ivită dup-un timp îndelungat ți-a transformat pocalul cu splendoare într-un totem de nimeni curățat. Zac amintiri și liniștea avută atâta timp cât cuplu noi am fost și viața mea, ieri floare, azi cucută, mă otrăvește zilnic cu un rost. Mă simt cuprins de-o mare lașitate că nu ți-am spus atunci când ai plecat că pentru tine eu renunț la toate și chiar la libertatea de bărbat.
miercuri, 16 iulie 2025