Vraja

Seara, ciorile se-ntorc, 
nimeni nu ştie de unde,
multe, negre, vorbăreţe, 
roluri părând să înveţe.

Or fi ciorile măicuţe 
– fete fără de noroc?
asta mă-ntrebam aseară 
singură, aşa-ntr-o doară.

Unele mai obosite 
pe antene poposesc,
parcă-s note-n portative, 
muzicale, emotive…

Altele, în parc ascunse, 
stau pe ramuri nemişcate,
voind somnul să le poarte 
în visare, peste noapte.

Una pare că visează, 
tot suspină şi oftează...
Ea-i prezintă unui Paşă, 
rochii negre din mătase.

El îi cere să-l iubească 
și nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară: 
crezi în dragostea fugară?

Vreau să-ţi dăruiesc palate, 
inele cu nestemate,
aurul ce am adunat, 
numai ia-mă de bărbat.

Vai, de stol m-am răzleţit, 
sufletul ţi-am dăruit,
și ţi-aş fi alăturea, 
dar nu stă-n puterea mea!

Mâine-n zori, la mânăstire, 
stareţa va da de ştire
că o maică a plecat 
și-n cioară s-a transformat.

Stai, îţi pun un văl pe faţă, 
că „nevoia ne învaţă!“...
nimeni n-o să reuşească, 
în deşert, să te găsească.

Se trezeşte mica cioară, 
simte-n suflet primăvară…

Aripile îşi întinde, 
orizontul îl cuprinde,
vede stolul ei în zare 
și-l priveşte, visătoare.

Inima-i în piept tresare, 
paşa, demn, ţine-a ei cale,
călărindu-şi albul cal, 
flutură un negru voal.

El îi pune-n plisc o floare
și-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată: 
ține-n braţe-o mândră fată.