Toată viaţa a fost chinuit, Viaţă lungă de opt picioare. Nu a ştiut ce e esenţa Sau cum să soarbă din fericirea Stranie a vieţii. El dorea să urce pe nouri Şi să-şi fredoneze imnul De pe clădiri înalte. Şi să răsară printre părul lui Razele de Soare Şi să apună Luna dacă vrea Să rămână să se joace. Dar a văzut cum nu se poate De aici de jos. Şi s-a gândit că poate să fie mic aici Şi mare-n lumea lor. Şi a păsit pe-o treaptă Apoi a urcat pe un scaun putrezit, Iar talpa pantofului său Murmura un vaiet. El nu ştia exact ce face. Auzise puţine doar prin poveştile de noapte, Poveşti cu strigoi şi fantasme. Dar el credea că dacă va-ncerca Să fie demon aici Poate ar putea Să fie înger în altă parte. Iar surâsul lui gingaş Se stingea treptat, Cu fiecare secundă ce trecea. Căci a întins mâinile scurte Printre picurii de praf, A luat funia groasă, Care spre moarte l-a tras. A-ncercat să mai coboare, Dar scaunul care s-a clătinat De sub picioarele-i firave A plecat. Şi el a plecat capul spre dreapta, A rămas împietrit, Cu mâinile albe atârnând Pe lăngă fragedul lui trup. Pentru el a fost o moarte uşoară, Ca o speranţă deşartă, De a fi demon aici Şi înger-n altă parte. Dar mintea lui nu a ştiut Când greşeşte şi când nu. Dar vina nu a fost a lui. Ci a celor care nici ei nu au ştiut. Iar acum la plecare, Au învăţat că ce pierzi Prinde valoare. Dar nu era vorba de obiecte strălucitoare, Ci de un trup mic, cu suflet mare. El a lăsat în urmă Râuri întregi ale căror ape Seamănă suspine şi dor. Şi chinuri şi durere Şi coşmaruri în noapte. Totul a fost o mare risipă. Şi cu plecare n-a adus Raiul pe Pământ, Ci apocalipsă.
sâmbătă, 31 mai 2025