Căzut în patima atelei Si fără pic de rendez-vous. Bătrân cât lanțurile Terrei, El spuse vieții: Nu și nu! Atât cât ochii lui săpară, În orizontul mărginit. A tras de coarda la vioară, Să uite când s-a-mbolnăvit. El, demiurg, așa se cheamă Deși la minte-i semi-chel... Devine un poet cu teamă, Dar teama toată zace-n el. Oferă lecții de cultură Și pune reguli pe grătar. Mai are doar trei dinți în gură Și fața tristă de crâșmar. Din când în când mai sapă-n piuă, Plantând în umbră poezii. Că e poetul lui adio Și generează doar prostii! Adeseori când plouă-afară Sub limba lui se nasc zăbrele E trist că sticla este goală, Și scuipă-n ea că-s vremuri grele. Dar uneori își uită locul Și crede că e-n lumea lui — Aruncă piatra și cojocul: -Că de, e fiul dracului! De ochii triști și plini de flamă, Nu spun nimic, decât atât: -Ștefane, s-a deschis o cramă, Dacă de trai ți s-a urât! Georgian Ionuț Zamfira 27.08.2021
marți, 6 mai 2025