Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi te miri că mă clatin în scară! Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut? Vai nu, ci de mine că-s fiară! Atunci la plecare plânsesem tustrei Şi mama, sărmana, bătrână Ţinându-ne alături în mâinile ei De-o parte şi de-alta de mână, Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel, Şi mie, zicându-mi pe nume: Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el, Voi singuri ai mamei pe lume! Acum el e mort şi departe de-ai săi Şi parca-mi tot sună cum geme. Dar eu alergam la redută, prin văi, S-ajung cu porunca la vreme. Muşcase cu gura pământul de chin, Şi strânse pământul în mână; Întreaga sa faţă şi părul său plin De sânge-nchegat cu ţărână. Luându-l în braţe mi-l dusei apoi La umbră sub poala pădurii, Spălându-i pe gene lipitul noroi Şi spumele crunte-ale gurii Şi încet ridicându-l de spate puţin Îi pusei la gura-ncleştată Să prindă din ploscă vrun picur de vin, Dar moale căzut-a deodată. Şi iarbă smulgând i-am făcut căpătâi, Şi tristă fu vorba ce-mi spuse, Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi, Dar calul aminte mi-aduse Că nu era vreme, şi acolo-l lăsai, Să-l văd la reîntoarcere iară Vai, frate, murind, tu de tine oftai, Ori poate de mine, că-s fiară? La întoarcere-mi spuse străjerul un drum Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii Poruncă de spaimă, şi iată-mă acum Departe de poala pădurii, Departe de unul ce-aşteaptă mâhnit Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate, Departe de unul ce poate-a murit Minţit de nevrednicu-i frate! Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi când te-am bătut eu pe tine? Dar iată-l, blestemul trădării a-nceput Şi plata cea jalnică-mi vine! Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii! şi mi-e greu Cuvântul ce-n cumpăn-apasă: Da mama, eu mamei, de fratele meu Ce-oi spune eu mamei acasă?
sâmbătă, 19 aprilie 2025