Timpul şi-a închis zâmbetele triste Într-un turn de fildeş... Sunt amintiri ce zac cu uşile de focuri aprinse, În închisori în care mintea n-are leac. Aş sparge zidurile groase, Dar mi-e teamă să nu le rănesc, Căci la suprafaţă pietrele sunt arse Şi dau cu pumnii fară defapt să lovesc. Când pietrele au început să cadă pe rând Şi zidurile sub Soare s-au dărâmat, Fiara cu sânge-amar din cuşcă s-a eliberat, Iar eu m-am trezit în genunchi plângând... Am stat acolo poate ani, Am stat şi am aşteptat să-mi iasă monştrii, Dar ei nu au apărut nici ieri, nici azi Nu le-am găsit nici umbrele fumurii desenate pe aştrii... Timpul şi-a închis zâmbetele triste Într-un turn de fildeş, Dar ale noastre nu-s permise Căci suntem prea săraci... Îngrozitorii cu suflete de porţelan, Cu armuri, cu măşti, mărşăluim pe ritm de cor Zidurile n-au căzut, nici nu s-au crăpat! Tot timpul, noi am fost singurii închişi; Suntem atât de bătrâni, atât de stinşi...
sâmbătă, 31 mai 2025